Asemenea unui puzzle urban, imaginea unui oraș este compusă dintr-o sumedenie de detalii cărora tindem să nu le acordăm suficientă atenție din pricina ignoranței ori a necunoașterii. Soclul unei case, traforul unui gard, ancadramentele ușilor sau ferestrelor, pardoseala unei intrări, toate reprezintă un univers în sine ce se lasă oricând descoperit din punct de vedere vizual și tactil celui ce își îndreaptă atenția către ele. Atunci când o anumită clădire istorică îmi atrăgea atenția și accesul în interior îmi era imposibil, în încercarea de a îi simți „pulsul”, mâna mea ajungea să mângâie ușor fațada, simțindu-i textura, conectându-mă la timpul istoric al acelei clădiri. Am conștientizat așadar că între lumea exterioară în care mă aflam și structura interioară a clădirii se află un strat care, deși ar părea la prima vedere un înveliș dur, reprezină de fapt un înveliș cât se poate de fragil și vulnerabil. Și poate că cea mai mare amenințare pentru acesta nu o reprezintă trecerea timpului sau degradările cauzate de ploaie și vânt, ci acțiunile pe care oamenii, în încercarea de a-l „înfrumuseța”, le întreprind deseori.
Nu e de mirare așadar că tencuielile de pe clădirile istorice sunt înlocuite cu tencuielile actuale al căror principal avantaj este cel a standardizării termosistemului de fațadă. Este mult mai convenabil, mai ales din punct de vedere financiar, ca atunci când o tencuială istorică necesită reparații, aceasta să fie mai degrabă înlocuită decât reparată și întreținută. Înlocuirea însă nu doar că dăunează valorii istorice a clădirii, ci poate genera efecte negative și în interiorul ei. În zilele de astăzi, practica termoizolării nediferențiate a exteriorului clădirilor este una extrem de comună, ignorându-se complet posibilitatea creșterii performanței energetice prin metode mai puțin invazive și fără a sacrifica fațadele.
Ca arhitect, consider că patriomniul arhitectural interbelic din București este unul extrem de valoros, o resursă pe care ar trebui să o prezervăm cât mai bine pentru a se putea bucura de ea și generațiile viitoare. Alături de stilul neoromânesc, consacrat în acea perioadă, limbajul arhitecturii moderniste s-a manifestat nu doar prin expresia estetică dată de volumele simple și dinamice, ci și prin detaliile tencuilelilor de fațadă ale clădirilor inspirate de mișcarea Bauhaus. Din acest motiv, conservarea tencuielilor istorice interbelice este una esențială, iar o simplă privire asupra diversității și complexității acesteia ne poate ajuta să conștientizăm mai mult precaritatea lor în contextul transformărilor din ultimii ani.
Deși vorbim de o diversitate foarte mare de tencuieli, vom exemplifica în continuare patru tipuri principale, fiind și cele mai întâlnite pe străzile bucureștene. Expunerea lor se va baza pe investigarea rețetarului de tencuieli, elaborat de arhitecta Ruxandra Sacaliș, cu sprijinul și implicarea fundației Pro Patrimonio.
Acestea sunt: similipiatra, mozaicul, terasitul și tencuielile cu praf de piatră, iar faptul că unele dintre aceste tencuieli au împlinit deja 100 de ani și încă se află în stare foarte bună, este un argument solid prin care acestea merită întreținute corespunzător, având în vedere calitatea lor.
Similipiatra – reprezintă o tencuială pe baza de ciment sau var hidraulic și griș de piatră, al cărei aspect imită piatra naturală. Termenul de similipiatră (simili-pierre, pierre-simili, pierre artificielle) ajunge în România pe filieră franceză și definește o tencuială ce putea fi ulterior tratată cu unelte specifice prelucrării pietrei. Este un material foarte des folosit în perioada interbelică, în special la soclurile multor dintre clădirile moderniste din București, fiind preluată și de arhitecții care proiectau la acea vreme clădiri neoromânești sau eclectice. În ceea ce privește tehnica de aplicare, grundul este aplicat pe suprafața zidului șprițuită în prealabil, iar înainte de a se fi uscat se aplică apoi tinciul. Cât încă este umed, tinciul se presează cu drișca, iar apoi se netezește până la compactare. Grosimea acestuia este variabilă în funcție de textura dorită. Similipiatra reprezintă o tencuială dură care permite tratamente mecanice variate precum: frecarea, buciardarea, șpițuirea, pieptănarea.
Mozaicul – reprezintă o tencuială pe bază de ciment și griș de piatră, în general cu aspect compact, inspirat fiind de terrazo-ul venețian. Asemenea tencuielii de similipiatră, mozaicul reprezintă un tip de tratament foarte des întâlnit, nu neapărat pe fațadele clădirilor, cât mai ales la interiorul acestora, fiind folosit ca finisaj pentru pereți și pardoseli. Mozaicul poate fi aplicat direct in situ, pe stratul suport, iar după aplicare acesta este netezit și compactat până la acoperirea cu un lapte de ciment ce îl pregătește pentru tratamentele ulterioare precum lustruirea sau spălarea.
Terasitul – reprezintă o tencuială care imită piatra naturală prin textura sa rugoasă, fiind obținut prin adaosul de apă la o serie de mortare uscate, pe bază de ciment, gata amestecate în saci. În funcție de praful de piatră folosit, tencuiala venea la sac în diverse culori, iar în unele cazuri se folosea praf de sticlă sau de porțelan pentru a obține efecte strălucitoare. Este întâlnit cel mai adesea ca finisaj deasupra soclului, în registrele superioare ale blocurilor interbelice. A fost adoptat inclusiv de arhitectura socialistă, multe din blocurile de la acea vreme fiind tencuite cu acest material. Pentru obținerea efectului de rugozitate, după aplicarea tinciului acesta era ras cu o tablă sau perie de oțel.
Tencuieli cu praf de piatră – reprezintă tencuieli fine de fațadă pe bază de var și praf de piatră măcinată. Cel mai des întâlnite sunt deasupra soclului, fiind mai puțin expuse la acțiunea agenților exteriori. În ceea ce privește punerea în operă, după aplicarea grundului, tinciul poate rămâne drișcuit sau poate suporta mai multe tipuri de tratamente precum stropirea, pieptănarea, drișcuirea.
În concluzie, orice intervenție pe o clădire istorică modernistă trebuia să țină cont de semnificația și autenticiatea sa pentru contextul urban. Protecția unor astfel de clădiri prin reglementări și schimbări de legi este vitală, iar procesul de conservare sau restaurare trebuie să fie unul cât mai sustenabil posibil. De asemenea, este esențială pregătirea temeinică a oamenilor ce activează în domeniul restaurării și conservării. Se simte nevoia înființării unor școli de specializare prin care cunoștințele de realizare a finisajelor și detaliilor istorice să fie transmise mai departe către formarea de noi meșteri, deoarece indiferent de cât de mult s-ar teoretiza pe această temă, trasmiterea meșteșugului prin practică este fundamentală.