La începutul anilor 1970, se plănuia realizarea unei linii de metrou care să treacă pe sub Gare d’Orsay, o clădire pariziană monumentală de pe malul stâng al Senei, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea. Propusă de unii reprezentanți ai autorităților pentru demolare (proces care și începuse de fapt), în 1973 este declarată monument istoric de Ministerul Culturii din Franța și se prevede transformarea într-un muzeu sub patronajul direcției de profil. În același an, se organizează un concurs de proiecte pe care îl câștigă trei tineri arhitecți, Pierre Colboc, Renaud Bardon și Jean-Paul Philippon, cărora li se alătură în 1981 arhitecta italiană Gae Aulenti, pentru amenajările interioare. În 1986, lucrările erau finalizate, iar vechea gară, înnoită și extinsă cu 20.000 mp, era pregătită să găzduiască peste 2600 de opere de artă franceză realizate în perioada 1848 – 1914, devenind unul dintre cele mai vizitate muzee din lume; anual, vin aici peste 3 milioane de vizitatori din toate colțurile lumii.
Palat – gară – muzeu
Gara d’Orsay a fost construită pe locul fostului palat cu același nume, care gazduise diverse instituții guvernamentale. Începută la inițiativa lui Napoleon Bonaparte, construcția Palatului d’Orsay se finalizase în 1838, dar în timpul Comunei din Paris soldații revoluționari i-au dat foc (23 – 24 mai 1871). După 30 de ani în care pe acest loc se mai aflau doar ruine, se decide construirea unei gări care să ofere un capăt de linie mai civilizat pentru ruta care lega Parisul de Orléans (cea existentă era considerată neîncăpătoare și improprie). Zona aceasta era una mult mai bine văzută, în apropiere de Hôtel des Invalides, Louvre și alte clădiri importante. În plus, linia ferată respectivă era în curs de electrificare, Gare d’Orsay (inițial numită chiar Gare d’Orléans) devenind prima stație terminală urbană electrificată din Franța. Totul se potrivea de minune, întrucât Franța plănuia deschiderea marii Expoziții Universale din anul 1900 (avea să aibă loc în perioada aprilie – noiembrie). Era un eveniment major, gândit să celebreze inovațiile tehnologice mondiale, iar Franța trebuia să impresioneze cu tot ce avea mai avansat la acel moment. În același an, tot la Paris se organizau și Jocurile Olimpice de Vară. Așadar, inaugurarea a fost prevăzută pentru primăvara anului 1900, iar Compania Căii Ferate Paris – Orléans s-a apucat de treabă. În 1897 aceasta primea aprobarea guvernului pentru a construi noua gară; proiectul i-a fost încredințat lui Victor Laloux, secondat de Lucien Magne și Émile Bénard. Edificiul, inaugurat pe 28 mai 1900, a fost conceput în stil Beaux-Arts, la care structurile metalice au fost mascate sub placări mari cu piatră, ornamente bogate și statui care personificau o serie de orașe din Franța: Bordeaux, Toulon, Nantes. Pe două laturi, clădirea includea 370 de camere de cazare – Hotel Palais d’Orsay. Peroanele erau adăpostite de o imensă construcție din arcuri de oțel lungă de 138 de metri și cu deschidere de 40 de metri. Construcțiile de metal și sticlă erau în mare vogă în epocă. Tonul fusese dat de Palatul de Cristal, inaugurat la Marea Expoziție de la Londra din 1851. Gare d’Orsay, la rândul său, a devenit model pentru alte construcții similare – cea mai relevantă a fost Pennsylvania Station din New York, deschisă în 1910. Încă din primii ani de funcționare, gara pariziană dispunea de facilități moderne precum ascensoare electrice și scări rulante. Partea de electrificare și automatizare a gării cu 16 linii de tren, precum și trenurile electrice au fost asigurate de americani – General Electric și o filială franceză a acesteia.
Cu timpul, și această gară a devenit neîncăpătoare, pe măsură ce se dezvoltau căile ferate. Locația centrală, deosebit de avantajoasă la început, a devenit un impediment în extinderea ei, care era necesară, mai ales că trenurile deveneau tot mai lungi. În 1939, aici nu mai puteau veni decât trenurile scurte, de mică distanță (preurbane), iar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a devenit un fel de serviciu de coletărie și centru de recepție a prizonierilor de război întorși acasă. Treptat, gara a fost dezafectată, iar camerele de hotel, care nu mai prezentau interes din cauza aglomerației, au fost închise în 1973. Singurele evenimente importante au fost conferința de presă în care Charles de Gaulle își anunța revenirea în politica Franței (mai 1958), organizată în sala de bal a hotelului, respectiv turnarea unor filme de Orson Welles și Bernardo Bertolucci. În anii 1960, se plănuia înlocuirea gării cu alte construcții noi, având diverse destinații – o școală de arhitectură, o clădire guvernamentală și chiar un mic aeroport. Jacques Duhamel, ministru al culturii în timpul președinției lui Georges Pompidou, a fost cel mai dur adversar al acestor proiecte, prin care trebuiau să apară construcții moderniste, nepotrivite aici, lângă Sena, vizavi de Grădinile Tuileries. În acel moment, Parisul avea mare nevoie de spațiu expozițional (Louvre și Centrul Pompidou erau deja supraîncărcate), în special pentru colecțiile de artă din secolul al XIX-lea – postromantism, impresionism, până la fauvism. Transformarea gării dezafectate a fost anunțată în 1978, lucrările efective s-au încheiat în 1986, iar muzeul a fost inaugurat în luna decembrie a acelui an.
Sub coordonarea arhitectei Gae Aulenti, acolo unde erau peroanele de tren, acum este sala mare a muzeului, cu lucrări mari ale unor sculptori precum Auguste Rodin, Jean-Joseph Perraud și Jean-Baptiste Carpeaux expuse permanent. Ceasul mare interior al gării a rămas la locul său, chiar în această sală mare, iar cadranul său poate fi văzut din cafenelele amenajate la etajul 5 al clădirii. Fostul hotel cu sute de camere găzduiește acum colecții de picturi – printre altele, lucrări de Georges Seurat, Paul Cézanne, Claude Monet, Vincent van Gogh, Berthe Morisot, Édouard Manet, Degas, Renoir, Cézanne, Sisley, Gauguin etc. Multe dintre ele au fost aduse de la Galeria Națională Jeu de Paume, care în prezent este concentrată pe fotografie și mass-media modernă și postmodernă. Musée d’Orsay expune, de asemenea, lucrări de fotografie și artă decorativă din aceeași epocă, creând un context mai clar pentru arta sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.
Eficiență și continuitate stilistică
Din martie 2026, la Musée d’Orsay se desfășoară un program amplu de renovare, care va dura până în vara anului 2028 și vizează zona de intrare a vizitatorilor, clădirile vechi ale complexului și performanța energetică a structurilor sale exterioare, încercând să rezolve în același timp câteva probleme de sănătate, siguranță, mediu și condiții de muncă pentru personal. După cum promit cei implicați în proiect, muzeul va rămâne deschis în timpul acestor lucrări. Din motive operaționale și pentru a limita impactul asupra vizitatorilor, lucrările la diferitele zone (curtea din față, acoperișul de sticlă și interiorul) sunt coordonate între ele.
Conform proiectului, se va interveni la esplanada din fața clădirii, care acoperă de fapt o stație de metrou și auditoriul muzeului, unde se produc infiltrații – una dintre provocări este refacerea izolației instalate cu patru decenii în urmă. Cu această ocazie, vor fi revizuite și fluxurile de vizitatori (separarea dintre intrare și ieșire), amplasamentele cafenelelor și magazinelor, accesul către lucrările artistului Guy de Rougemont care are la acest nivel o galerie separată. Placările din aceste zone au fost făcute cu piatră de Buxy, un calcar galben-roșiatic, cu vene mov sau gri extrasă din centrul Granței, zona Burgundiei. În loc, se pare că vor fi realizate placări cu granit gri de Vosges, un material mai rezistent la traficul intens și condiții dure de mediu, asigurând în același timp o continuitate vizuală între interior și exterior (fațade). Pe această esplanadă există în prezent și o serie de statui cu o poveste lungă. Șase statui monumentale simbolizează cele șase continente și au fost create în 1878 pentru Grădina Trocadero, dar au fost mutate aici. Au mai sosit și un elefant, un cal și un rinocer, mutate temporar în 1986 pentru a fi restaurate. Se pare că au devenit atât de familiare locului încât vor rămâne instalate definitiv în curtea Muzeului d’Orsay, la finalizarea proiectului în 2028.
O a doua provocare este renovarea spațiilor amenajate la deschiderea muzeului din 1986 și integrarea lor în contextul construcției de la 1900, căutându-se o mai bună continuitate între cele două etape. Anvelopa clădirii trebuie adusă ceva mai aproape de aspectul original, ca și spațiile interioare istorice – zona de peroane a vechii gări și sala Montherlant, fostul foaier de la Hôtel d’Orsay. Arhitecții și constructorii implicați în acest proiect au trecut printr-un proces de formare destul de elaborat, în care s-a urmărit insuflarea respectului pentru operele de artă și istoria acestor spații, pentru vizitatori și oamenii care lucrează aici, evidențiindu-se argumentele pentru fiecare transformare suferită de clădire în trecut. Au fost angajați inclusiv experți în ergonomie care au realizat studii detaliate ale fluxului de vizitatori pentru a poziționa mai bine diferitele posturi de lucru. În cazul mobilierului, special conceput pentru muzeu, s-au folosit materiale simple: metal și calcar travertin, ales pentru a se potrivi cu piatra fațadei și cu piatra Buxy folosită în interior, în timp ce metalul amintește de structura gării și de grilajele metalice caracteristice muzeului.
Nu în ultimul rând (ba chiar în primul rând, în ceea ce ne privește), se va repara acoperișul de metal și sticlă al sălii principale, care are nevoie de o optimizare a performanței energetice și trebuie să respecte politica de mediu a muzeului. Acest acoperiș, el însuși inclus pe lista monumentelor istorice, are probleme de etanșeitate – pierderi de aer, infiltrații, ceea ce duce la o risipă considerabilă a energiei folosite pentru păstrarea temperaturii și umidității acestui volum imens. Provocarea este ca restaurarea să respecte elementele arhitecturale ale variantei originale din 1900, cu structurile sale metalice complexe și elegante, prinse în nituri. Această structură va trebui revopsită în culoarea originală, iar zonele vitrate verticale vor trebui să fie refăcute cu o sticlă ceva mai ușoară și mai transparentă, pe lângă recondiționarea structurii metalice; se vorbește chiar de intervenții cu structuri de lemn la nivelul acoperișului.
Intervenția asupra acoperișului are un rol benefic și din perspectiva operelor de artă. Atmosfera dintr-un muzeu trebuie menținută printr-un microclimat strict controlat, esențial pentru conservarea patrimoniului și confortul vizitatorilor. Condițiile standard prevăd o temperatură constantă de 18°C – 22°C și o umiditate relativă a aerului de 50% – 55%, ambele cu fluctuații zilnice minime, în funcție și de materialele expuse. Hârtia, lemnul și textilele sunt destul de sensibile, necesitând o umiditate mai stabilă, iar materialele metalice necesită un mediu chiar mai uscat, sub 35 – 40%, pentru a preveni oxidarea și coroziunea. Variațiile bruște de temperatură și umiditate provoacă contracții și dilatări ale materialelor, ducând la fisurarea picturilor, deformarea lemnului sau degradarea documentelor. Un climat constant împiedică de asemenea apariția condensului (care favorizează mucegaiul) și uscăciunea excesivă (care fragilizează fibrele). Sistemele de încălzire, ventilație și aer condiționat (HVAC) de înaltă performanță, cu filtre speciale pentru reținerea particulelor de praf și a poluanților chimici, folosite de regulă în muzee, sunt astfel mult mai eficiente dacă acoperișul este în stare perfectă, cu minime pierderi de energie.
Decizia din 1978 de a transforma Gara d’Orsay într-un muzeu de artă a venit chiar la momentul oportun pentru lucrările din colecțiile majore ale Franței, care aveau nevoie de noi spații. Dată fiind bogăția și varietatea artei franceze, o mulțime de lucrări nu își găseau locul în Muzeul Național de Artă Modernă, nici măcar atunci când s-a făcut un transfer de la clădirea Palais de Tokyo în noul Centru Pompidou, și nici în muzeul Jeu de Paume, care găzduia colecții de artă impresionistă începând din 1947 și devenise supraaglomerat. Multe dintre lucrări de la sfârșitul secolului al XIX-lea rămăseseră neexpuse, în depozitul Muzeului Louvre, lucrări pe care le mai scoteau din când în când cu ocazia unor expoziții oficiale anuale. Louvre era renumit oricum pentru colecțiile sale de picturi romantice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Multe dintre picturile și sculpturile Muzeului d’Orsay provin astfel din inventarele acestor instituții renumite, axându-se nu neapărat pe un curent artistic anume, ci pe o perioadă: de la revoluțiile radicale ale anului 1848, până la Primul Război Mondial. Noul muzeu a căutat, de asemenea, să prezinte o imagine complexă și cuprinzătoare asupra sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea, venind cu propria colecție de fotografie, achiziționând de asemenea lucrări de artă decorativă și arhitectură. Toate acestea își găseau o găzduire generoasă, deoarece aici aveau la dispoziție nu mai puțin de 1,7 hectare de spațiu expozițional permanent.
O contribuție majoră în modalitatea de expunere a operelor de artă l-a avut arhitecta Gae Aulenti, cea care a organizat interioarele în lucrarea de transformare din anii 1980; ca orice proiect major, nu a fost scutită de rezerve și critici nici această concepție de amenajare. Unii au considerat că zona centrală evocă arhitectura Egiptului Antic sau al Babilonului, ba chiar au fost voci care sugerau o influență neo-mussoliniană… Dar există și admiratori, care consideră transformarea acestei clădiri o lucrare reușită, reușind să pună ordine într-un domeniu extrem de fluid și plin de influențe, cum este cel al artelor vizuale.