Am prezentat în această revistă de-a lungul timpului o mulțime de sisteme speciale pentru acoperișuri verzi, precum și proiecte realizate cu ajutorul acestora, recomandându-vă cele mai performante soluții, sisteme și metode de punere în operă. Reacțiile pieței și ale cititorilor sunt din ce în ce mai puternice (în sens pozitiv, desigur), apar tot mai multe întrebări, dar și încercări de a obține avantajele unui acoperiș verde cu mijloace nu tocmai potrivite sau profesionale.
Am prezentat în această revistă de-a lungul timpului o mulțime de sisteme speciale pentru acoperișuri verzi, precum și proiecte realizate cu ajutorul acestora, recomandându-vă cele mai performante soluții, sisteme și metode de punere în operă. Reacțiile pieței și ale cititorilor sunt din ce în ce mai puternice (în sens pozitiv, desigur), apar tot mai multe întrebări, dar și încercări de a obține avantajele unui acoperiș verde cu mijloace nu tocmai potrivite sau profesionale.
Am
prezentat în această revistă de-a lungul timpului o mulțime de sisteme speciale
pentru acoperișuri verzi, precum și proiecte realizate cu ajutorul acestora, recomandându-vă
cele mai performante soluții, sisteme și metode de punere în operă. Reacțiile
pieței și ale cititorilor sunt din ce în ce mai puternice (în sens pozitiv,
desigur), apar tot mai multe întrebări, dar și încercări de a obține avantajele
unui acoperiș verde cu mijloace nu tocmai potrivite sau profesionale. În
consecință, am considerat că este firesc să insistăm un pic asupra a ceea ce presupune
un acoperiș verde, conform specialiștilor, extrăgând câteva definiții și reguli
de execuție din ghidul ”Proiectarea și execuția acoperișurilor verzi la clădiri
noi și existente”, elaborat în 2010 de Universitatea de Arhitectură și Urbanism
Ion Mincu, în colaborare cu INCERC București. Menționăm că acest document, cu
caracter mai degrabă ”consultativ”, se referă doar la acoperișul verde, nu și
la suportul lui, care poate fi un acoperiș terasă sau înclinat, reglementat de alte
norme și normative, unele cu caracter obligatoriu, pentru că țin de siguranța
construcției și de calitatea lucrărilor. Desigur, atunci când se execută o
lucrare de acest gen, trebuie luate în calcul toate reglementările.
Cei
mai importanți termeni
Conform terminologiei, prin acoperiș verde se
înțelege acel acoperiș prevăzut în mod deliberat, prin proiect, cu vegetație,
iar acesta poate fi tip terasă (panta versanților de maxim 8 %) sau în pantă
(panta mai mare de 8%). Un aspect important este faptul că, pentru întreținerea
lui, nu sunt necesare măsuri speciale pentru creșterea și devoltarea plantelor,
care sunt adaptate condițiilor de mediu. În practică, unele acoperișuri verzi
au nevoie de irigare, fertilizare, trebuie îndepărtate buruienile, dar acestea
nu pot fi considerate măsuri speciale, ci doar lucrări curente pentru orice
grădină întreținută decent. Deşi sunt recomandate specii rezistente la
uscăciune, este important să se asigure udarea plantelor, mai ales atunci când
acestea sunt expuse insolaţiei directe sau curenţilor de aer. Modul de udare al
plantelor se stabileşte de la proiectare, respectiv dacă instalarea unui anumit
sistem de irigare este necesară.
Mai este folosit în domeniu termenul de ”acoperiș brun”,
la care, pe lângă plante, sunt realizate amenajări asemănatoare unui mediu
natural stâncos, cu pietriș.
Învelitorile verzi pot fi clasificate în funcţie de tipul
de vegetaţie şi de grosimea implicită a substratului de creştere a acesteia. Tipurile
de plante specifice teraselor grădină extensive sunt nepretențioase și se dezvoltă
rapid, asigurând vegetalizarea învelitorii într-un timp relativ mic, fără a fi
nevoie să se importe plante din alte regiuni geografice. Ele pot fi ierburi,
mușchi, plante suculente, unele plante cu bulbi sau tuberculi, adaptate să
supraviețuiască inclusiv în condiții de climat extrem, de exemplu la munte,
într-un peisaj stâncos. Plantele cresc natural, singura condiție fiind
protejarea hidroizolației de deasupra planșeului, pentru a evita infiltrațiile
de umezeală în clădire. Grosimea substratului (solului) depinde de plantele
utilizate, iar irigarea și fertilizarea sunt necesare în funcție de efectul
estetic urmărit și de speciile alese.
La învelitorile grădină intensivă,
plantele (care pot fi anuale sau perene – ierburi, tufe, arbuști, chiar copaci)
beneficiază de aceleași condiții de plantare ca și suprafața pământului.
Condițiile de creștere și dezvoltare sunt particulare și aceste plante necesită
îngriire (udare regulată și fertilizare), iar stratul de pământ în care se plantează are o grosime
considerabilă, suficientă pentru a susține vegetația respectivă. În consecință,
și structura clădirii trebuie concepută pentru a susține această greutate. O
variantă intermediară este acoperișul verde semi-extensiv (sau
semi-intensiv), la care plantele (ierburi, tufe, plante perene) beneficiză de
udare și fertilizare moderată, periodică, precum și de un strat de pământ de
grosime mai mare decât la acoperișurile verzi extensive, dar mai mic decât la
intensive.
Structura
unui acoperiș verde
Elementul suport al sistemului termo-hidroizolant, care constituie baza
acoperișului verde, poate fi realizat din beton armat, lemn (planşee din lemn),
metal (panouri diverse din tablă cutată).
Termoizolaţiile care pot fi utilizate în cadrul acestor sisteme sunt
plăci din următoarele categorii:
·
plăci
rezistente (plăci din betoane uşoare, BCA, sticlă spongioasă ş.a.)
·
plăci
semirezistente, elastice (polistiren expandat sau extrudat, poliuretan rigid,
plută aglomerată, plăci rigide de vată minerală – cu densitate mai mare de 100
kg/mc) ş.a.
·
plăci
moi, de exemplu vată minerală cu densitate mai mică de 100 kg/mc.
Hidroizolaţiile care se utilizează pot fi bituminoase sau polimerice,
sub formă de membrane (monostrat sau bistrat, cu strat de armare) sau pelicule
aplicate in situ. Este esenţial ca hidroizolaţiile să fie realizate din
materiale de bună calitate şi să fie puse în operă corect, dat fiind că
intervenţiile în cazul în care apar infiltraţii de apă în interiorul clădirii
sunt cu atât mai anevoioase cu cât alcătuirea de terasă-grădină este mai
groasă. Învelitorile care reprezintă suportul straturilor vegetale pot fi și din
lemn, ceramică, beton, metal sau fibrociment.
Straturile specifice ale alcătuirilor verzi (amplasate
deasupra hidroizolaţiei, ca protecţie a acesteia) sunt următoarele, în ordine: bariera
contra rădăcinilor, stratul drenant, stratul filtrant, substraturile vegetale
și stratul vegetal. Acestea pot fi regăsite, cu denumiri similare, în
cadrul sistemelor profesonale furnizate de marii producători.
Dependența
de mediu
În proiectarea unui acoperiș verde se ține cont totdeauna
de climatul în care va fi realizat, beneficiile economice, de mediu și estetice
fiind mai bine apreciate în zonele mai aride. În general, vegetația este
condiționată, în țara noastră, și de poziționarea geografică și de relief, care
determină variații de la caracteristicile climatice generale temperate (ierni
reci, cu înghețuri și veri calde, secetoase, 8-10 °C temperatura medie,
precipitații de 400 – 600 mm pe an). În funcție de regiune, pot fi menționate
cîteva varietăți climatice:
–
Central-europeană
(nord-vestul și centrul țării): climat mai umed, variații termice mai mici,
temperaturi medii mai scăzute;
–
Est-europeană
(Podișul Moldovei): climat uscat, secetă de vară;
–
Sud-europeană
(sudul și vestul țării): umiditate medie sau mai scăzută, veri calde, ierni nu
atât de reci dar cu viscole, cu frecvente perioade de dezgheț.
–
Carpatică, cu schimbare a climatului în
funcție de altitudine, până la medii de – 2,5°C, și precipitații anuale de până
la 1.400 mm.
În funcție de aceste variații, se vor alege și plantele,
ținându-se cont în general de extreme: rezistența la secetă și la îngheț, dar
și la variații bruște de secetă/umezeală.
Tipuri
de plante
Plantele folosite pentru ”popularea” unui acoperiș verde
depind de grosimea și compoziția substratului, de climă, de estetica dorită,
aspecte stabilite înainte de începerea execuției.
Speciile deplante
erbacee se selectează astfel încât să fie rezistente la uscăciune,
îngheț și poluare, dar și în funcție de particularități biologice și
morfologice, sau de agresivitate: unele sunt invadante, altele nu fac față
concurenței în dezvoltare.
Lichenii pot fi folosiți în straturi foarte subțiri, pentru a da impresia de vechime,
iar mușchiiîn zone cu umiditate mare, devenind un mediu optim de germinare pentru alte
plante.
Ferigile, decorative prin frunze, pot fi utilizate în zone umbroase, cu condiția să
aibă permanent umiditate.
Plantele cu flori, cu rolul de a da culoare amenajării, pot proveni inclusiv din
regiuni mai aride și au nevoie de un substrat de 10-20 cm. Plantele anuale și
perene trebuie selectate și în funcție de rezistența la insolație, perioada de
secetă fiind traversată sub formă de semințe, rădăcini sau prin înmagazinarea
apei la nivelul țesuturilor. Având în vedere că pe clădirile înalte curenții
pot fi puternici, de regulă sunt evitate plantele de talie înaltă, chiar dacă
substratul este suficient de gros pentru a le susține.
Plantele lemnoase, care pot fi specii de foioase sau conifere, cu tulpini
târâtoare sau erecte, au nevoie de grosimi diferite ale substratului:
–
10
– 20 cm pentru subarbuști rezistenți la ger, în sistem semiextensiv;
–
20
– 50 cm pentru arbuști de talie medie (1-2 metri)
–
Peste 50 cm pentru arbuștii de peste 2 m
înălțime, arbori de talie mică sau diverse conifere (totuși, uneori se apelează
la containere, atunci când aceste dimensiuni cresc).
Substratul
acoperișului verde
Substraturile folosite pentru acoperișurile verzi trebuie
să aibă o capacitate ridicată de reținere a apei, o anumită porozitate pentru
aer, o structură stabilă și o bună capacitate de schimb al substanțelor
minerale. În funcție de natura lor, pot fi:
1. Substraturi naturale, tradiţionale – sunt bogate în materie organică, cu o floră microbiană
numeroasă, cu structură fizică şi mecanică instabilă; acestea pot conține pământ
de frunze, pământ de ferigi, de ericacee, de ţelină, mraniţă, turbă, scoarţă de
copac, rumeguş, muşchi vegetal, composturi obținute prin fermentare aerobă, dar
și componenţi naturali de origine minerală precum nisip sau pietriş.
Un substrat cu o capacitate mare de reţinere a apei şi
evaporare lentă (turba) şi cu rezistenţă la descompunere se poate utiliza
într-un mediu cu temperatură ridicată şi umiditate relativă a aerului scăzută. Plantele
cultivate în substraturi de turbă fertilizată se dezvoltă mai bine şi
au o rezistenţă mai mare la boli. Prin aciditatea
ridicată, turba împiedică dezvoltarea ciupercilor.
2. Substraturi artificiale– provin din prelucrarea industrială a unor roci sau din
sinteza substanţelor chimice, derivaţi organici din distilarea petrolului;
acestea sunt mai uniforme, sărace în elemente nutritive şi materie organică,
îşi menţin o perioadă îndelungată structura și nu pot fi folosite fără
aplicarea unor soluţii nutritive.
Se pot menționa: componenţi organici proveniţi prin
sinteză (polistiren expandat, poliuretani, hygromul, biolastonul), compuşi de
origine minerală, obţinuţi prin tratare (perlit, vermiculit,
vata minerală, argila expandată, pouzzolane.
3. Substraturi mixte– includ, în diferite proporţii, componente din ambele
grupe de mai sus, combinate în funcţie de cerinţele specifice plantelor, pe
baza caracteristicilor fiecărui material.
Ca exemplu, pentru alcătuirea unui substrat care să
asigure umiditate constantă se va utiliza mai multă turbă; pentru plante cu
cerinţe mici de apă, dar pot fi irigate des, se va folosi o cantitate mai mare
de nisip. Echilibrul şi concentraţia în elemente nutritive pot fi corectate
prin adaos de
îngrăşăminte chimice, corespunzător cerinţelor fiecărei
specii.
După cum observați, componența, structura și modul de
punere în operă implică doar abordări specializate, atent controlate din
perspectiva calității pentru a avea rezultatele dorite. Orice improvizație
poate avea efecte nedorite, nu doar estetice, ci și de deteriorare a clădirii
asupra căreia se intervine, deoarece sunt implicate sarcini mecanice
importante, umiditate și, nu în ultimul rând, forța greu de stăpânit a naturii.