M-am tot gândit despre ce să fie ”epistola” din acest
număr al revistei… Ploile și furtunile din ultima vreme m-au făcut să mă
gândesc puțin la accesorii: trăsnea voluptuos și blitz-urile luminau șantierul
din fața ferestrei mele. Om mai avea instalații paratrăsnet sau doar Dumnezeu
ne păzește împotriva unor incendii grandioase?! La blocurile ”reabilitate” – aici
am câteva rezerve, nu în ceea ce privește intenția (onorabilă de altfel) de a
”readuce în stare activă unele funcții [ale unui sistem: n.n.] alterate în urma
unor procese patologice”([1]),
ci a modului de a realiza acest demers: păturica termică și supra-etanșarea
anvelopei induc noi patologii în clădirea – altminteri sănătoasă – înaintea
intervenției noastre hotărâte și radicale. Dar aceasta este o discuție pentru
un alt număr de revistă.
Programul național de reabilitare termică, inițiat de
MDRAP în urmă cu peste un deceniu, are în vedere eficiența energetică în
clădirile de locuit, iar finanțarea este dedicată îndeplinirii acestui
obiectiv; respectarea concomitentă a tuturor celorlalte cerințe fundamentale
ale clădirilor este – evident – obligatorie, însă presupune o proiectare
integrativă și o finanțare suplimentară a execuției lucrărilor de intervenție
pentru reabilitarea, fie ea și termică, a clădirii, ținând cont că ea,
clădirea, trebuie să asigure rezistență și stabilitate mecanică, siguranță în
exploatare, securitate la incendiu, igienă-sănătate și mediu, protecție
împotriva zgomotului.
Ce se întâmplă în viața reală (sau, ca să fim corecți: ce
se întâmplă din piața construcțiilor reabilitate, din perspectiva mea de expert
atestat la unele din cerințele de mai sus): se ”proiectează” ( și aici e loc de
multe comentarii despre ce, cât și cum dar… poate cu altă ocazie), pentru
cerința de izolare termică și economie de energie (în fond Directiva europeană
2018/844 de modificare a Directivei 2010/31/UE privind performanța energetică a
clădirilor și a Directivei 2012/27/UE privind eficiența energetică chiar asta
urmărește, n’est pas?). Restul… să facă asociația de proprietari (despre care
mă îndoiesc că citește memoriul, bucurându-se că s-a terminat cu zgomotul,
praful, schela și mizeria).
În faza de execuție vine firma X să pună sistemul termo-hidro-izolant
pe casă, smulge cu eleganță cam tot ce se lasă smuls pe învelitoare până la
hidroizolație (slavă Domnului că s-a păstrat hidroizolația aia veche și tristă,
că se nenoroceau mii de familii la prima ploaie) și, cu voioșie, punem de-a
valma ce plăci termoizolante avem după care acoperim totul cu o ”față de masă”
dintr-o membrană hidroizolantă (uneori chiar a față de masă arată, mai ales pe
la ventilații). Cel mai ușor de jumulit e paratrăsnetul dar de pus înapoi…
să-l pună cine are bani de dat pentru că, nu-i așa, este o lucrare care ține de
”securitate la incendiu”, nu de ”izolare termică”, iar noi suntem plătiți să
izolăm. E drept, pe mine mama m-a învățat că dacă iau un lucru de undeva, îl
pun înapoi la locul lui, dar acu’ nu ne-om împiedica în astfel de fleacuri care
țin mai mult de bun simț și educație, nu de contracte și bani.
… Și ajung să zic din nou că… doar Dumnezeu ne
păzește de cataclisme generate de așa-ziși proiectanți și așa-ziși
constructori. Desigur, sunt și proiectanți și constructori responsabili, dar
răul pe care-l face un impostor e mai vizibil și poate avea implicații de viață
și de moarte.
… Mda… și unde se scurge toată apa asta care
plouă-plouă-plouă din cer?… Pe vremuri, în interbelic de pildă, era interzis
în urbea noastră ca apa preluată de pe acoperișuri prin jgheaburi și burlane să
șiroiască pe trotuare, spălându-le și – odată cu ele – și pantofii
trecătorilor. Cu alte cuvinte, burlanele nu deversau apa la trotuar, ci direct
la canalizarea urbană (aceeași azi ca acum un secol). V-ați uitat vreodată la
fațadele caselor din perioada neoromânească, la burlanele lor? Fac parte din
fațade! Sunt de acolo, dau expresie și personalitate clădirilor. Nu vorbesc
numai de faptul că ornamentele lor completează fabulos și fascinant ornamentica
ancadramentelor și brâielor de similipiatră, că racordarea cu jgheabul e
studiată și elegantă – uneori în unghi, alteori în arc, după cum ”dă” mai bine
pe fațadă – dar însuși ritmul burlanelor are legătură cu plastica fațadei (să
dau iar exemple contemporane de burlane care trec prin fața ferestrelor, în
care se racordează alte burlănele și burlănuțe, generând o imagine de sculptură
modernă abstractă prin care trece – sau nu – apa de ploaie…).
Garguie? Desigur, dar nu deasupra trotuarelor, ci doar
peste spații verzi. Se evită astfel ca trecătorii să aibă parte și de un spălat
pe cap sau de prilej de socializare cu angajații firmelor de curățătorie de
haine (știut fiind că balcoanele se pot spăla ușor cu câteva găleți de apă
aruncată cu grație și îndemânare de gospodine entuziaste).
Dacă azi garguiele sunt niște țevi obosite și triste prin
care trece apa mai bine sau mai prost (după cât au fost de bine proiectate și
executate), în urmă cu un mileniu rolul lor era cu mult mai amplu: erau paznici
ai catedralelor și palatelor, paznici ai cetății! Animale fantastice,
înspăimântătoare vegheau cetatea pe timp de noapte: ești om bun… te lăsăm să
treci… vii cu gânduri rele… păzește-te, pentru că te văd…
[1]Conform https://dexonline.ro/definitie/reabilitare, în Dicționarul de neologisme 1986