Ne-am concentrat atenția în ultimele ediții asupra soluțiilor pentru clădiri noi, dar și asupra celor pentru construcții existente, care au nevoie de renovări sau reabilitări. Tendința momentului este de a investi în această zonă, pornind de la un patrimoniu care a fost oarecum neglijat în ultimele decenii, în principiu pentru statutul lor incert din perspectiva proprietății.
Ne-am concentrat atenția în ultimele ediții asupra soluțiilor pentru clădiri noi, dar și asupra celor pentru construcții existente, care au nevoie de renovări sau reabilitări. Tendința momentului este de a investi în această zonă, pornind de la un patrimoniu care a fost oarecum neglijat în ultimele decenii, în principiu pentru statutul lor incert din perspectiva proprietății.
Lucian Nicolescu,
Redactor-șef
Ne-am concentrat atenția în ultimele ediții asupra
soluțiilor pentru clădiri noi, dar și asupra celor pentru construcții
existente, care au nevoie de renovări sau reabilitări. Tendința momentului este
de a investi în această zonă, pornind de la un patrimoniu care a fost oarecum
neglijat în ultimele decenii, în principiu pentru statutul lor incert din
perspectiva proprietății. În perioada de după căderea comunismului, puțini au
fost cei care s-au aventurat să renoveze, iar aceste intervenții nu au fost
totdeauna un succes. Încă vedem efectele acelor vremuri de haiducie în care
au fost distruse numeroase fațade neoclasice, eclectice sau Art Nouveau, sub
tencuieli fără nicio noimă sau placări ceramice de baie publică. De câțiva ani,
însă, peisajul centrelor urbane vechi, cu clădiri din secolul al XIX-lea și
prima jumătate a secolului XX, se schimbă vizibil: se fac consolidări
(necesare de fiecare dată, pentru niște fundații care au fost expuse totuși
la umezeală și cel puțin două cutremure majore), sunt reconstituite
decorațiunile exterioare, se renovează tâmplăria (sau se înlocuiește cu
variante modene, similare estetic, acolo unde nu se mai poate recupera nimic).
Învelitorile trebuie înlocuite în multe dintre cazuri, pentru că țigla
tradițională nu prea a rezistat, mai ales că întreținerea acoperișurilor nu a
fost o preocupare majoră pentru statul care naționalizase clădirile, iar acolo
unde s-au realizat înlocuiri, lucrările nu au fost nici pe departe la
calitatea necesară. Mansardarea este o oportunitate prea mare pentru a nu fi
valorificată, de vreme ce avem la dispoziție poduri mari, cu structuri
solide.
Cât despre interioare… fiecare și-a gândit amenajările în
funcție de ceea ce găsise acolo la momentul respectiv și de necesități. Noile
funcțiuni sunt cumva diferite de cele de acum un secol, ceea ce reprezintă
totdeauna o provocare pentru cei care se aventurează în renovarea unei case
vechi. Dorința recunoscută a celor mai mulți proprietari este se redea
acestor case „strălucirea de altădată” – o sintagmă atât de des folosită,
oarecum stereotipică și poate nu tocmai riguroasă.
De ce să nu le dăm acestor case strălucirea de… azi?
Bineînțeles, cu respectarea reglementărilor referitoare la arhitectura
generală, îndepărtând acele adaosuri și improvizații apărute în perioada în
care au fost locuite de chiriași prea puțin preocupați de aspectul și istoria
acelor case.
Este vorba de niște construcții care trebuie readuse efectiv
la viață și de care este bine să ne apropiem cu respectul cuvenit, dar dându-le
ceva și din suflul vremurilor noastre. Încercăm să restaurăm pe cât posibil
tot ceea ce se poate recupera, aducem în aceste proiecte elemente specifice
epocii lor de referință, dar ar fi nepotrivit să încercăm să le transformam în
niște muzee. Noile generații de persoane active le apreciază, le caută pentru
a locui în ele, ca proprietari sau chiriași, dar încearcă în același timp să
le aducă o notă personală, prin amenajările interioare și nu numai. Aceste
case au marele avantaj că te invită să te deschizi spre exterior, spre viața
orașului, nu sunt ca acele cutii de chibrituri gândite parcă pentru
autoclaustrați, visul de aur al minților autocratice. Într-adevăr,
reglementările ceva mai stricte au apărut ca o consecință a abuzurilor
incalificabile săvârșite în anii 1990 asupra unor case din zone protejate.
Totuși, vremurile s-au schimbat. A apărut o nouă generație de potențiali
proprietari care știu să valorifice și să integreze vechile valori, care au
încredere în arhitecți atunci când trebuie decis ce trebuie păstrat și ce nu,
care se informează despre ce se poate face pentru recondiționarea unor
elemente de arhitectură, transformând aceste recuperări într-o adevărată
pasiune. Într-o societate care îți dă senzația că tehnologia evoluează prea
rapid pentru capacitatea noastră de a asimila, există un curent de recuperare
a trecutului, de fixare a unor repere în vremuri când viața nu era atât de
trepidantă. Și, dincolo de toate, este vorba de echilibrul pe care îl impun
aceste case, o monumentalitate la scară umană, dacă e să fim paradoxali.
Mergând pe șantiere, am observat că inclusiv montatorii și aplicatorii se
raportează altfel la aceste proiecte: cu respect, cu senzația că participă la
ceva special, ceva care îi leagă de arta meșterilor de altădată. Materialele
moderne ne ajută în acest demers, dacă sunt alese soluțiile corecte. Poate că
opțiunile cromatice nu sunt totdeauna cele originale, deși posibilitatea de a
le identifica există. Dar atât timp cât nu sunt în nuanțe stridente, aceste
materiale chiar ne ajută să recuperăm niște case care altfel s-ar îndrepta spre
ruină.
<!–[if gte mso 9]>
