Sulina – un proiect european rătăcit în Est

Punctul terminus al Dunării i-a fascinat dintotdeauna pe europeni și pe riveranii Mării Negre, care au avut de-a lungul secolelor interese economice, politice sau militare în zonă. În prezent, pare că situația s-a schimbat; Sulina, cea mai estică localitate a României, a devenit oarecum izolată, mai ales că singura cale de acces a rămas navigația, neexistând niciun drum terestru până acolo. Situat între ape și smârcuri (fluviu, mare, canalele și bălțile Deltei), micul oraș ne spune o poveste stranie, cu imagini glorioase, dar și dureroase, din trecutul îndepărtat, cu amintiri amestecate din trecutul recent și cu o serie de tentative de revigorare, mai mult sau mai puțin convingătoare. Problema este că, până când Sulina își va regăsi identitatea (dacă o va face), acel trecut de referință riscă să rămână doar în cărțile de istorie. Clădirile epocii de glorie, câte au mai rămas, se transformă treptat în ruine, cu mici excepții, iar locuitorii își pierd acea identitate cosmopolită de care erau mândri, surprinsă în romanul Europolis al lui Jean Bart. Aici însă putem să evocăm ceea ce a mai rămas din trecut și să încercăm să tragem un semnal de alarmă, alături de alți actori ai societății civile, asupra dispariției unui proiect care, pe fond, a fost al Europei.

Manifestarea, rezultat al cola­bo­rării dintre OAR București, Biblioteca Națională a Ro­mâniei și Primăria Sectorului 1, s-a putut desfășura într-o zonă amplă, care pornește din fața casei marelui om politic, spre Biserica Amzei, cuprinde interiorul edificiului și se continuă în spate spre Bulevardul Dacia, cuprinzând parcul. În parc, lângă statuia lui Ion I.C. Brătianu, au fost expuse lucrări premiate la ultima ediție a Anualei de Arhitectură și o colecție de fotografii postate pe contul de Instagram al OAR București. „Aniversarea este un bun prilej să ne onorăm colegii care s-au implicat și se implică în activitățile OAR, conducerile care au existat, dar și Bucureștiul, prin această modalitate de a lega două spații publice, unul ”undercover”, altul foarte cunoscut”, a remarcat domnul Emil Ivă­nescu, Președintele OAR București. La manifestare au participat, printre alții, arhitecții Cristina Gociman, Viorel Hurduc, Georgică Mitrache (Prorector UAUIM), Adrian Zerva (Asociația So­cie­tăților de Arhitectură din România), care au evocat istoria celor 20 de ani ai or­ga­nizației, începuturile ei, colaborarea în timp a OAR București cu celelalte organizații pro­fesionale ale branșei și strânsele legături cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Doamna Dr. Arh. Cristina Gociman a vorbit despre cei care au organizat Conferința de Constituire din octombrie 2001, ”personalități cu o conștiință civică deosebită, care timp de aproape un an de zile au muncit ca voluntari la or­ga­ni­zarea conferinței, la naș­terea do­­cu­­men­telor specifice – codul deon­­tologic, regulamentul de fun­cțio­nare al ordinului, de organizare a conferinței, funcționarea comisiei de cenzori, co­misiei de disciplină ș.a.m.d.”. Prof. Dr. Arh. Geor­gică Mitrache a subliniat con­tinuarea acestui „parteneriat între UAUIM și OAR Bu­curești, parteneriat care facilitează relațiile dintre tinerii arhitecți și spațiul ad­ministrativ”.

Menționată de cronicarii bi­zan­tini pe la anul 950, Sulina a fost străbătută în Evul Mediu de numeroase corăbii turcești, genoveze, grecești, românești sau rusești, dar pe atunci nu putea fi definită ca o localitate importantă. Bancurile de nisip în con­tinuă schimbare reprezentau un pericol major pentru navigatori, chiar și după ce la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost construit un far. Pe la 1820 pirații încă făceau legea în zonă, profitând de dificultățile întâmpinate de corăbii. Era mare nevoie de o regularizare a căilor navigabile, discutată timp de decenii de marile puteri care aveau interese aici. Dar dezvoltarea acestui oraș își are originea, în mod surprinzător, la cealaltă margine a Euro­pei: la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic, lider necontestat al oceanelor și aflat în plină expansiune, se confrunta în mod paradoxal cu o criză ali­men­tară, provocată pe de o parte de o secetă prelungită și distru­gerea culturilor de cartofi de către gândacul de Colorado, pe de alta de o serie de legi protecționiste care impozitau drastic im­porturile de alimente („Corn Law”). Nevoia i-a determinat să lase loc liber importurilor și să își îndrepte atenția spre provinciile dunărene (Țara Românească și Moldova), care puteau furniza cantități importante de cereale, dar erau subiect de dispută între Imperiul Otoman și Imperiul Țarist. Printre alte ambiții, acesta din urmă își făcuse un țel imediat din stăpânirea gurilor Dunării, calea de acces către mare a re­surselor din întreaga regiune. A urmat cum­va logic Războiul Crimeei, pe care rușii l-au pierdut, și ulterior a fost pusă în practică în noiembrie 1856 ideea de a se crea o orga­nizație care să pro­tejeze comerțul pe Dunăre, pe tot parcursul ei, inclusiv la vărsare, unde ră­măsese administrație otomană, direct sau indirect, prin statele vasale. Așa a apărut Comisiunea Europeană a Dunării, cu sediul la Galați și secretariatul general (inclusiv sediul tehnic) la Sulina, la conducere având un executiv englez și administrată de un reprezentant al Franței. Din organizație mai făceau parte Imperiul Austro-Ungar, Prusia, Imperiul Țarist, Imperiul Otoman, Regatul Sardiniei și, după câștigarea independenței, Regatul României. În primii ani, au fost realizate câteva lucrări ample de transformare a Brațului Sulina în canal navigabil pentru vasele mari, astfel încât mica localitate de pescari de la ieșirea în mare, care avea cam o mie de locuitori (și aceia terorizați de tot felul de răufăcători veniți aici să se ascundă de lege) a început să crească, transformându-se într-un oraș în toată regula, cu port, faruri și o populație tot mai numeroasă.

Ultima por­țiune a Dunării a început să devină atractivă pentru comercianți de origini dintre cele mai diverse, de la englezi, italieni și germani la greci, turci, evrei, armeni etc.

Pe stradă se vorbea foarte mult grecește, iar limba oficială era franceza. Lipovenii și-au constituit și ei comunități importante, atrași de fluviu (ocupația originară a multora fiind pescuitul pe Don și Nipru) și de libertatea de a-și exercita fără restricții orto­doxismul nereformat de Petru cel Mare. Legendele locale spun că, la începuturi, au fost aduse rusoaice din zona Odesei pentru ca bărbații din port să își poată întemeia familii. Românii, care încă își căutau destinul în cadrul unui stat național pe care abia îl creau, erau prezenți și ei, mai ales după câștigarea Războiului de Independență și integrarea Dobrogei. Pe lângă dragarea fluviului și asanarea zonei orașului în dezvoltare, au fost construite străzi, cheiuri portuare și docuri, în timp au apărut servicii de telegrafie (1857), uzina de apă (1897), telefonie (1903), uzina electrică (1903) datorită căreia a fost introdus iluminatul public –a fost primul oraș din România care a beneficiat de această facilitate. Sediul Comisiunii avea deja de câțiva ani un generator electric adus din SUA care deservea și portul. Sulina a fost între 1856 și 1939, anul în care organizația și-a pierdut prerogativele, un oraș extrem de modern pentru vremurile pe care le traversa, chiar dacă tran­spor­tul se făcea doar pe apă. Erau aici în funcțiune un șantier naval, nave de dragaj, de salvare, remorchere, o casă de navigație și o activitate economică extra­ordinară, din 1870 fiind introdus statutul de port internațional liber (porto franco), deci exista o zonă în care nu se plăteau taxe și impozite.

A fost o perioadă bună de timp unul dintre cele mai importante porturi ale Mării Negre de pe coasta de vest, pe când Constanța era încă în dezvoltare. La 1900 existau 9 agenții consulare ale unor țări europene, un cazinou, un teatru cu 300 de locuri, un hotel elegant, peste 150 de prăvălii, școli în mai multe limbi și trei mori. Față de cei 3.500 de locuitori care mai trăiesc azi aici, în perioada de glorie populația ajunsese la circa 20.000. Între aceștia nu era loc de conflicte interetnice, pentru că preocuparea lor principală era să… facă bani. Drama din ro­manul Europolis al lui Jean Bart este centrată pe relațiile dintre niște oameni atinși mai degrabă de patima arghirofiliei, de corupție și de niște mentalități provinciale meschine, nicidecum de preju­decăți națio­naliste.

Au apărut biserici pentru cele mai bine reprezentate religii și etnii: ortodoxă română (Catedrala Ortodoxă Sfântul Alexandru și Sfântul Nicolae), ortodoxă de rit vechi (Biserica Sfinții Petru și Pavel), ortodoxă greacă (Biserica Sf. Nicolae), romano-catolică (Biserica Sf. Nicolae).

Cele 27 de naționalități reprezentate aici au găsit o modalitate de a avea un cimitir comun, în care diversele religii și naționa­lități se învecinează fără probleme, demarcate pe zone: creștini de diverse rituri, musulmani, evrei. Este un obiectiv cultural deosebit, care atrage numeroși vizitatori fascinați de caracterul lui cosmopolit, dar și de faptul că aici, la „capătul lumii” și-au găsit sfârșitul cetățeni din cele mai îndepărtate zone ale Europei, prințese valahe și lorzi englezi, pirați și comercianți de tot felul, unii victime ale unor tragedii (boli, înecuri, naufragii).

Primul Război Mondial se soldează cu distrugeri importante, dar orașul se reface rapid datorită activității economice intense. Al Doilea Război Mondial a reprezentat un interval mai nefast: bombardat de sovietici, a pierdut o parte din patrimoniul cultural, arhitectural și economic. După acest nou șoc, lipsită de libertatea și intensitatea comerțului, Sulina intră în declin. Refugiații de război nu se mai întorc. În perioada guvernării comu­niste, un mic reviriment a venit când a fost înființată o unitate de prelucrare și conservare a peștelui, deservită de pescadoarele oceanice românești; atunci s-a înregistrat o infuzie de populație din alte zone ale țării, românii devenind majoritari. Au fost construite și câteva zeci de blocuri standard în bine­cu­noscutul stil, unele în locul clădirilor distruse de bombardamente, pe faleză – o idee nu tocmai fericită estetic. După ce și fabrica de conserve a dat faliment, o bună parte din populație a migrat spre alte localități din Dobrogea sau spre locurile de origine. În prezent, Sulina pare un oraș părăsit, cu excepția sezonului cald, când se animă un pic datorită celor câteva mii de turiști care vin să vadă delta și să se bucure de plaja din apropiere, care este în acest moment cea mai mare plajă sălbatică a litoralului românesc.

Zestrea patrimonială a Sulinei mai păs­trează câteva clădiri ce amintesc de orașul de odinioară. Într-o stare destul de bună se află Palatul Comisiei Europene a Dunării, aflat pe faleză. Inaugurat în 1868, a fost afectat serios în Primul Război Mondial și în 1921 a fost trecut în proprietatea statului român, care s-a angajat să îl refacă. Ceea ce s-a și întâmplat: în următorii doi ani clădirea a fost reproiectată, pe fundație de piatră și cu ziduri de cărămidă, dându-i-se forma neo­clasică pe care o admirăm și azi.

În prezent, aici funcționează un sediu al Ad­ministrației Fluviale a Dunării de Jos și rămâne cea mai elegantă clădire a urbei. Construcția pare destul de solidă și consolidată, chiar dacă ultima văruială de pe fațadă s-a scorojit; noul acoperiș din țiglă ceramică arată destul de bine.

Farul Comisiei, devenit din 2003 muzeu, este un alt simbol al orașului. Nu este singurul far din Sulina – mai există încă Farul Vechi, de pe malul stâng al Dunării (cel din serialul „Toate pânzele sus!”) și Farul Nou, din 1983, care este unul modern, de aterizare. Acesta despre care vorbim, cu o înălțime de 17,3 metri, a fost construit în 1841 de ad­mi­nistrația rusă a momentului, apoi modernizat de Comisia Europeană a Dunării, în 1879. Farul respectiv se afla și se află în oraș, dar atunci era la punctul de vărsare al fluviului în mare, ceea ce azi nu se mai poate spune: marea s-a „îndepărtat” cu 1,5 km, prin depu­nerea de aluviuni.

Administratorii comisiei au modernizat construcția la preluare, realizându-i acele ochiuri rotunde din cristal, înconjurându-l cu locuințe pentru operatori și ridicând un pa­nou mare pe care se afișa nivelul fluviului, vizibil de pe vase. Construcţia de formă tron­conică este din cărămidă legată cu mortar de var. La nivelul superior s-a ame­najat o platformă de circulaţie cu balustradă, iar cupola farului, cu diametrul de 2m, a fost construită din bare de cupru, peste acoperișul de olane fiind montată o giruetă. Preluată în 1991 de Ministerul Culturii, este momentan într-un proces de restaurare. După redes­chidere, va putea fi văzută o expoziție cu documente şi fotografii despre istoria oraşului, despre două personalităţi marcante pentru Sulina: dirijorul George Georgescu şi comisarul maritim Eugeniu P. Botez (Jean Bart), autorul romanului „Europolis”.

Fostul Hotel Camberi era etalonul rafinamentului și luxului. Aparținând o lungă perioadă unui grec, care îl obținuse după ce fostul proprietar împrumutase de la el o mare sumă de bani și se făcuse nevăzut, hotelul găzduia oaspeții mai de soi ai orașului, dar și multe personaje exotice, precum răufăcători fugari, spioni sau afaceriști urmăriți de creditori. Unii se opreau aici pentru a-și planifica următoarele trasee, alții își cheltuiau ultimii bani, după care își trăgeau un glonț în cap sau se aruncau în Dunăre. În toate cazurile, organizau petreceri cu caviar și delicatese, cu muzică și cele mai bune vinuri. În timpul comunismului, devine un hotel anost, o umbră a celui de altădată, pentru ca în prezent, nerevendicat de urmașii cărora li s-a pierdut urma prin lume, să îl vedem aproape în ruină. Balcoanele din fier forjat încă sunt la locul lor, dar acoperișul și planșeele sunt distruse; cu greu se poate spune dacă această construcție mai poate fi salvată, mai ales că interesul este destul de redus. Lo­calnicii ar prefera uneori să fie demolate construcțiile în paragină, pentru a fi construite altele noi, pe fundații mai solide, lucru pe care noi nu îl susținem sub nicio formă.

Catedrala Ortodoxă Sfântul Alexan­dru și Sfântul Nicolae, ctitorie a Regelui Carol I, a fost construită anevoios, din diverse motive. Orașul înfloritor merita un lăcaș de cult, mai ales că monarhia dorea să aibă aici un edificiu simbolic al României de după Războiul de Inde­pendență. Se găsește cu greu (în 1899) un loc potrivit amplasării, stabil pentru fundare și vizibil dispre Dunăre.

Piatra de temelie se pune în 1910, în prezența regelui, iar până în 1912 se edificiul este ridicat la roșu, cu acoperiș din cupru adus de la Londra, de către frații Survanos, comercianți greci înstă­riți. Au fost adunați bani prin subscripție publică, terenul a fost consolidat cu piloni de stejar donați de comisia europeană, iar manopera și utilajele au fost asigurate de șantierul naval local. Lucrările s-au oprit însă în acest stadiu, pentru a fi reluate abia în 1933. Con­strucția în stil neoromânesc, proiectată de arhitectul-inginer Nicolae C. Mihă­escu, a fost finisată la exterior până spre 1940, dar interiorul rămăsese neabordat. A venit războiul, care a afectat și cate­drala încă neterminată, iar lucrările de reparații au fost încheiate abia în 1974, pentru ca sfințirea să se facă în 1982, după pictarea interiorului (pictorul Gheorghe Răducanu).

Restul caselor și clădirilor au destine dintre cele mai diferite, în funcție de regimul de proprietate și de evoluția demografică a localității. Sunt în primul rând casele vechi, din apropierea falezei, deținute cândva de comercianți. Con­struite din zidărie de cărămidă sau piatră, integral sau parțial (cu etajul din lemn), acestea erau gândite să aibă magazin la parter și locuința deasupra. Proprietarii, greci de regulă, nu au mai venit să își revendice proprietățile, prin urmare majoritatea au devenit ruine, părăsite inclusiv de cei care au locuit în ele în timpul comunismului. S-au păstrat cât de cât func­ționale doar câteva astfel de case lângă Dunăre, folosite în prezent pentru spații comerciale și nu se poate spune că actualii locatari sunt complet conștienți de valoarea lor: uneori le plachează cu polistiren, le montează termopane și le acoperă cu înveli­tori de orice alt tip decât cele originale (țigla ceramică). Încă fascinează balcoanele lor din fier forjat, bovindourile din lemn, stilul lor clasic, eclectic sau balcanic inconfundabil.

Multe dintre casele vechi aparțin nume­roa­sei comunități lipovenești: din lemn, pe fundații de piatră (adusă pe Dunăre de la ca­rierele din zonă), acoperite odinioară cu stuf, astăzi cu tablă metalică și de prea multe ori cu plăci de azbociment, despre care știm că este dăunător.

A fost o „modă” nefastă în ultimele decenii ale secolului trecut, când azbocimentul, ieftin și simplu de montat, a fost folosit pe scară largă la învelitori. Le vedem și în prezent, sperând că locatarii nu sunt afectați și că le vor demonta, când va fi cazul, cu toate măsurile de protecție necesare. Casele lipovenești au rămas locuite într-un procent mai mare și acest lucru se vede, dar nu se poate spune că au fost păstrate în forma lor originală.

Despre casele românești nu se poate spune decât că nu diferă prea mult de locuințele rurale tipice zonei de sud a țării, construite pe timpul comunismului. Cu camere mici și joase, cu acoperișuri ieftine din tablă gal­va­nizată sau de azbociment, reflectă nivelul de trai modest din perioada posbelică.

Mai sunt construcțiile recente cu funcțiuni de cazare (pensiuni) a căror arhitectură nu prea amintește de specificul local.

Câteva au ales totuși soluția unui acoperiș din stuf, realizat după normativele actuale, ceea ce este lăudabil. Materia primă este aproape gratuită, dar din păcate se găsesc tot mai puțini meseriași care să le execute. Este greu de presupus ce se va întâmpla cu această localitate. Proiecte europene sunt, dar în afară de câteva subvenții pentru localnici, totul a rămas doar pe panouri și nu prea sunt semne că lucrurile se vor schimba. Turismul ar putea-o salva, dar statutul de rezervație naturală limitează acest lucru. Un aflux mai mare de turiști ar distruge ceea ce este aici, încă unic în România și poate în Europa: natura sălbatică, ce își manifestă permanent tendința de a acapara orice proiect uman lăsat nesupravegeat.