Tavane decorative casetate sau cu grinzi aparente

Plafonul nu face parte în mod obligatoriu din ceea ce numim generic „acoperiș”, dar are legătură cu acesta în mod direct atunci când este vizat planșeul de sub pod; are legătură cu întreaga construcție, pentru că participă la rigidizarea ei. Acest element de construcție are deci rol structural, iar oamenii au ales deseori să îl abordeze și estetic. De regulă, estetica lui este adap­ta­tă criteriilor de rezistență și func­ți­onalitate, ceea ce nu însemnă că este li­psită de spectaculozitate. Printre cele mai frumoase și elegante plafoane, cu un efect accentuat asupra spațialității, sunt tavanele casetate și cele cu grinzi aparente, despre care vom vorbi în continuare.

De inspirație antică

Plafoanele decorative casetate, întâlnite în nu­meroase clădiri monumentale, rezi­dențiale și mai ales în palate, instituții sau lăcașuri de cult, au acest aspect consacrat din motive deloc întâmplătoare. Dacă ar fi să ne raportăm doar la arhitectura ulti­melor secole, am putea spune că își au originea în stilul baroc și renascentist târziu – de aici au fost preluate în clădirile (mai recente) romantice, neobaroce sau neo­clasice, eclectice, Art Nouveau și Art Deco, inclusiv în arhitectura neoromânească autohtonă din prima jumătate a secolului trecut. Matematicienii islamici și renas­centiști dezvoltaseră chiar o pasiune pentru teselație (de la latinescul „tessella”, care de­finea piesele componente ale unui mozaic complex), încercând să creeze pe tavane com­poziții cât mai elaborate și mai rafinate de casetare pe forme plane dar mai ales curbe (bolți și cupole – o adevărată pro­vocare pentru geometrie).

Dar tavanul casetat are de fapt o istorie mult mai veche, în arhitectura greco-ro­mană, care a găsit această inovativă metodă de a realiza un plafon folosindu-se de grinzi orizontale sprijinite pe ziduri sau pe arhitravă (la temple). Grinzile, din lemn sau piatră, erau așezate ca o grilă ce susțineau aco­perișul și crea spații pătrate, dreptun­ghiulare, chiar hexagonale sau octogonale, de dimensiuni reduse, care puteau fi închise apoi cu alte materiale – plăci de piatră, scânduri de lemn, mortar armat etc. Exemplele sunt numeroase și remarcabile: Propileele, Templul Atenei Nike și Par­te­nonul de pe Acropole – Atena, unele tem­ple romane din bazinul mediteraneean (din Heliopolis – Liban, templul lui Augus­tus și Livia din Vienne- Franța, templul Garni din Armenia), cupola Panteonului din Roma (casetele erau realizate pe o structură curbă – un element revoluționar la acea vreme). La romani, termenul ori­ginar era „capsa”, provenit din grecescul „kophinos”, și a evoluat ulterior în „caisson”; avem și noi cuvântul „cheson”, care a căpă­tat alt sens, dar denotă tot o adâncitură, o scobitură, un spațiu gol. În literatura de specialitate, mai este numit plafon lacunar (din latinescul „lacus”), cu acele panouri scufundate fără rol structural. Structuri asemănătoare tavanelor casetate pot fi vă­zute și în unele temple egiptene păstrate până azi, în reconstituirile palatului din Cnossos al civilizației minoice sau în necropole etrusce din secolul al VII-lea î. Hr., așa că… originalitatea se pierde către începuturile arhitecturii. În urmă cu vreo trei secole, se credea că aceste structuri au fost inventate de către francezii de pe Valea Loirei în timpul Renașterii, dar vechimea lor reală a fost înțeleasă abia după ce europenii au început să devină pasionați de istorie, deschizând primele șantiere arheo­logice de la Pompei și Herculaneum, unde au văzut tavane casetate. Mai mult decât atât, chinezii dezvoltaseră în paralel o teh­nică similară de a construi încă din an­ti­­chitate, numită „zaojing”.

Tavanele casetate nu trebuie confundate cu tavanele suspendate, montate pe struc­turi metalice, ca o anvelopă a planșeului, și nici cu scafele, foarte la modă în ultimele decenii. Acestea din urmă oferă un nou aspect, un nou finisaj, un joc de forme și culori, asigură o bună protecție acustică uneori și permit ca prin spațiul creat deasupra să fie trasate instalațiile; azi mai sunt numite uneori tavane false sau… case­tate, ceea ce poate crea o neînțelegere. Au și acestea o istorie interesantă, atât în arhi­tectura europeană, cât și în cea din Extre­mul Orient (Japonia), dar nu au nici­un rol structural, din contră – încarcă plan­șeul. La fel de adevărat este că în prezent se realizează tavane casetate în mod artificial: grinzile decorative (din lemn, polistiren, ipsos, gips-carton) sunt pur și simplu aplicate/montate, dar nu au un rol structural.

Sunt folosite pentru a recrea o ame­naja­re clasică, sau acolo unde un tavan prea înalt trebuie dinamizat un pic pentru a evita o amenajare monotonă, fără pers­pec­tivă în zona superioară. Unii ape­lează la tavane suspendate cu aspect casetat pentru a reduce volumul camerelor (din consi­derente economice sau ecologice), ori pentru ascunderea instalațiilor, ceea ce poate fi uneori o idee bună.

Pentru camere înalte

Tavanul casetat are câteva particularități remarcabile. În primul rând, acesta utili­zează în modul cel mai eficient structura de rezistență a planșeului; închiderile au greutate relativ redusă, deci nu solicită în mod considerabil planșeul. Greutatea este preluată, de regulă, de sistemul de grinzi, care poate fi din lemn, ori metal sau beton armat acoperit cu mortar, care este modelat după dorințe. Deasupra planșeului, se poate realiza orice tip de pardoseală, pe su­port din lemn sau beton. Ca estetică, această metodă creează senzația de am­plitu­dine, potențând dimensiunile reale; nu sunt recomandate în camerele scunde, cu înălțimea sub 3 metri, deoarece creează o atmosferă înărcată. Adân­cimea casetelor poate fi mare doar în camerele foarte înalte, proporțional.

De ase­menea, tavanul casetat poate ascunde unele imper­fecțiuni ale planșeului, ori alte ele­mente de întărire a structurii – grinzișoare, contravântuiri, siste­me de ancorare, nituri, suduri etc. Închiderile, ca și grinzile, pot fi orna­men­tate prin diverse metode: sculpturi, mulaje, fini­saje cu lacuri și vopsele, tapet, me­da­lioane, integrarea de piese metalice sau decorațiuni diverse, care să reflecte mai bine stilul arhitectural urmărit. Tavanele casetate pot fi, așa cum se vede în unele palate vechi, adevărate opere de artă cu aju­torul picturilor decorative, folosindu-se even­tual metoda „trompe-l’oeil”, prin care se accentuează spațialitatea. Michelangelo a folosit forma și structura cupolei de la Capela Sixtină (grinzi, muluri) pentru a crea efectul tridimensional devenit faimos.

În arhitectura actuală, nu este obliga­toriu ca aceste casete să fie egale, simetrice sau să aibă forme regulate, mai ales dacă nu au un rol structural nemijlocit.

În general, tavanele casetate realizate azi sunt doar aparente, cu mici excepții la casele cu planșee de lemn sau din pre­fabricate de metal ori beton.

Arhitectul poate decide unde sunt necesare grinzile structurale și unde cele care au doar rol în design. Proiec­tarea acestora va ține cont și de amplasarea sau conformația surselor de lumină; în trecutul apropiat, tavanele casetate erau folosite și pentru a masca sau integra firele insta­lațiilor electrice, rezultatele fiind spec­­ta­culoase: fiecare casetă cu becul ei – even­tual cu o plafonieră.

Este o ideea exce­len­tă, care se practică și azi, mai ales că becurile economice se încălzesc foarte puțin și nu mai deteriorează sistemul de plafon. Nu este exclus ca panourile dintre grinzi să fie din sticlă mată sau pictată, iar lumina să fie distribuită difuz din spatele acestora.

O variantă mai simplă

Grinzile de lemn aparente sunt soluții asemănătoare tavanelor casetate: grinzile cu rol structural rămân vizibile, con­tri­buind la estetica amenajărilor interioare. Este, practic, una dintre cele mai vechi metode de a realiza un acoperiș. De regulă, grinzile sunt dintr-o singură bucată, traversând camera de la un capăt la altul. Deseori le întâlnim la case vechi, cu planșee din lemn; în cadrul renovării, unii bene­ficiari aleg să renunțe la fața inferioară a tavanului, dezvelind grinzile mari și lăsându-le aparente, urmînd să rigidizeze structura planșeelor în partea superioară (turnarea unei plăci de beton, sau o supra-structură nouă din lemn). Camerele capătă astfel un aspect rustic sau retro, foarte căutat în prezent. Grinzile aparente pot fi tratate și lăcuite sau chiar decorate și sculptate, dar fără a le afecta rezistența. Între grinzi, este potrivit un finisaj tradi­țio­nal, cu tencuială, glet sau plăci din gips-carton, ori din lemn, utilizând scân­durile existente sau intervenind cu șipci noi, tip lambriu.

Dar sistemul acesta de grinzi este întâlnit nu doar la case vernaculare, ci și la construcții cu o arhitectură mai elaborată, monumentală. De multe ori este dificil să faci deosebirea între ele și tavanele casetate, atâta timp cât grinzile de lemn rămân aparente și sunt distribuite pe direcții diferite. Există și posibilitatea realizării acestor grinzi în faza de construcție a unei case noi de lemn, dar și de zidărie: se integrează capetele grinzilor în centurile de beton, după care se realizează cofrajul pentru planșeu și se toarnă betonul. După decofrare, tavanul va avea grinzi aparente, care vor susține suplimentar planșeul; pentru acesta, este foarte important să fie consultat inginerul structurist sau arhi­tectul. Dacă planșeul a fost turnat deja, grin­zile aparente se pot realiza doar ancorându-le de acest planșeu sau de pereți, iar ele nu vor avea rol structural.

Rezistența în timp

Un aspect important este rezistența în timp a acestor grinzi; dacă ele sunt doar decorative, nu va fi o problemă – sunt îndepărtate și eventual înlocuite în cadrul reamenajării. Dacă sunt, însă structurale, problemele pot fi importante pentru întreaga construcție. Vedem uneori cum case vechi, aflate în zone protejate de autorități, nu pot fi renovate decât înlo­cuind efectiv planșeele, și odată cu ele spectaculoasele plafoane.

Principalul inamic este umiditatea, din aer sau infiltrată în structură, care poate afecta la fel de distructiv traversele metalice sau armătura betonului (rugina), lemnul, ipsosul și celelalte componente ale sitemului de plafon. De aceea, cel mai adesea cedează planșeele peste subsoluri. În cazul lemnului, umiditatea favorizează apariția insectelor care xilofage și a ciuper­cilor; nu este necesară o umiditate excesivă pentru proliferarea acestora, iar tem­peratura care le permite dezvoltarea este de 18 – 29 ºC. Dacă se adaugă și fenomenul natural de îmbătrânire a lemn­ului, grinzile devin mai fragile în zonele cele mai îndepărtate de punctele de sprijin, ce­dând sub sarcini.

Un semn al vul­nera­bilității tavanului este apariția crăpăturilor în diverse zone, iar când este vorba de grinzi de lemn, un lucru nu tocmai bun este ca fibrele să se rupă în partea inferioară a grinzii. Și metalul va începe să cedeze atunci când încep să se desprindă din el bucăți de material corodat. Când vrem să știm dacă o crăpătură se lărgește, lipim deasupra o bucată de hârtie; dacă hârtia se rupe, înseamnă că planșeul va ceda într-un orizont de timp nu foarte mare.

Tavanele casetate și grinzile aparente sunt printre cele mai potrivite metode de a schimba perspectiva într-o cameră, de a-i da profunzime și de a o personaliza. În casele vechi erau un lucru oarecum comun, dar apariția planșeelor continue de beton a schimbat obiceiurile.

Totuși, acestea revin în designul interior și este clar că vor mai fi solicitate, chiar și sub formă decorativă.