Conceptul de acoperiș perceput ca a cincea fațadă a unei clădiri este introdus pentru prima dată în arhitectură de către Le Corbusier, unul dintre promotorii arhitecturii moderniste. În concepția sa, toate clădirile moderne ar fi trebuit să aibă un acoperiș de tip terasă, funcțional, care să fie adesea un spațiu verde dat înapoi naturii și beneficiarilor. Astfel, acoperișul nu mai era un simplu spațiu de depozitare, ci devenea un element cheie în arhitectura casei. Însă problemele pe care acest nou tip de acoperiș le producea nu au întârziat să apară, amintind dintre ele pe cea mai importantă, și anume cea a infiltrațiilor apei. Putem concluziona de aici că acoperișul trebuie să reprezinte o combinație echilibrată între estetică și funcționalitate, și că una dintre mizele arhitecturii contemporane ar trebui să fie, în viziunea mea cel puțin, îmbinarea armonioasă a celor două aspecte.
Ca tânăr arhitect, cred că alegerea unui anumit tip de acoperiș pentru o clădire ce urmează să fie proiectată nu trebuie făcută după o anumită rețetă, și nici lăsată la întâmplare, ci trebuie corelată cu arhitectura clădirii și cu factorii care rezultă din contextul în care clădirea este amplasată. Aceștia pot fi: specificul locului, condițiile meteo (media temperaturilor și a precipitațiilor în zonă), gradul de izloare urmărit etc. Vizual vorbind, acoperișul reprezintă acel element de arhitectură ce poate conferi identitate unei clădiri, definindu-i aspectul exterior, și devenind totodată un spațiu aparte, așa cum este cazul acoperișurilor în mansardă, rezolvarea interioarelor acestora punând la încercare imaginația arhitecților. Din punct de vedere funcțional, este importantă cunoaşterea detaliilor tehnice și de execuție a acestora, deoarece un acoperiș ar trebui să împiedice pierderile de căldură, infiltraţia apei, să asigure un anumit grad de izolare fonică și să reziste în timp, împiedicând degradarea clădirii. În continuare, o prezentare pe scurt a celor mai utilizate tipuri de acoperiș (în varianta lor simplificată, esențială) poate contura mai clar imaginea pe care o poate avea cea de-a cincea fațadă, cu avantaje și dezavantaje pentru fiecare variantă.
Acoperișul în două ape: reprezintă imaginea clasică a unui acoperiş, putând fi cu ușurință recunoscut după forma triunghiulară rezultată în capetele celor doi versanți (timpanul casei).
Caracteristici:
- este ușor de realizat și nu necesită costuri prea mari, datorită designului simplu – poate deveni un spațiu ofertant pentru amenajarea unei mansarde;
- tipul de acoperiș în două ape permite scurgerea cu ușurință a apei de ploaie și a zăpezii, fiind recomandat ca panta să fie de cel puțin 40 de grade în zonele cu ninsori abundente.
Acoperiș într-o apă: spre deosebire de un acoperiș standard, un acoperiș într-o apă are o singură latură înclinată. Panta, sau unghiul de înclinație, poate fi mai mult sau mai puțin abruptă, în funcție de mai mulți factori, printre care și puterea curenților de aer din zonă.
Caracteristici:
- are un design versatil, pretându-se la mai multe tipuri de construcții: locuințe individuale, clădiri comerciale, hale industriale, garaje, foișoare etc.;
- prezintă un proces de montare relativ simplu și rapid, devenind o investiție eficientă pe termen lung atunci când este realizat în mod corespunzător;
- poate cauza probleme în zonele cu vânturi puternice și nu oferă suficientă rezistență dacă nu este proiectat în funcție de direcția vântului predominant.
Acoperiș în patru ape: are toate patru laturile înclinate spre exteriorul casei, unite în partea de sus printr-o coamă centrală. Acest model, împreună cu acoperișul în două ape, sunt cele mai întâlnite tipuri de acoperiș din întreaga lume.
Caracteristici
- este mai stabil decât acoperișul în două ape datorită versanților multipli care îi oferă mai multă rezistență în față curenților de aer neregulați; pentru zonele cu furtuni puternice și vânturi dese, este recomandată o pantă de 18,5 – 26,5 grade;
- poate fi utilizat în zonele cu vânturi puternice și ninsori dese pentru că permite scurgerea cu ușurință a apei și împiedică acumularea acesteia pe acoperiș;
- oferă spațiu suplimentar pentru amenajarea unei mansarde sau a unui pod locuibil, însă va fi nevoie să fie prevăzută o termoizolație corespunzătoare pentru a evita pierderile de căldură iarna și supraîncălzire vara;
- din cauza complexității sale, este mult mai costisitor pentru că necesită folosirea mai multor materiale de construcție.
Acoperiș tip fluture: este acoperișul sub forma literei „V“, cu două pante care se unesc într-un unghi interior, fiind caracteristic construcțiilor contemporane.
Caracteristici
- secțiunea centrală permite colectarea de apă, cu ajutorul sistemelor de drenare care pot fi însă destul de costisitoare.
- pot fi montate pe el panouri solare pentru a aduce aport suplimentar de energie;
- complexitatea acoperișului crește costurile de construcție, dar și cele pentru mentenanță, însă din punct de vedere arhitectural poate aduce un beneficiu important, cel puțin la nivel vizual.
Acoperiș tip terasă: așa cum sugerează și numele, acoperișul este plat, fără pante. Este folosit de obicei pentru clădirile industriale, blocurile de locuințe, însă pot fi la fel de utile și în cazul locuințelor mici.
Caracteristici
- conformația plană, orizontală oferă posibilități pentru amenajarea cu ușurință a unei terase în aer liber sau a unei grădini;
- acoperișul este ușor de construit și nu necesită multe materiale, având costuri reduse de construcție;
- suprafața plată nu este recomandată în zonele cu precipitații abundente, întrucât scurgerea apei se realizează mai greu și pot apărea infiltrații în acoperiș, dacă acesta nu este prevăzut cu scurgeri sau hidroizolația nu este realizată corespunzător.
Acoperiş verde: reprezintă tot un acoperiş tip terasă peste care se aşterne un strat de pământ şi vegetaţie, separat de placa de beton printr-un sistem de membrane hidroizolante.
Caracteristici
- este o soluție tot mai prezentă în rezolvările arhitecților preocupați de sustenabilitatea clădirilor lor, iar imaginea sa este una prietenoasă cu mediul înconjurător;
- un acoperiș verde nu permite căldurii să se piardă, iar în perioadele caniculare, când temperaturile cresc foarte mult, împiedică încălzirea excesivă a locuinței; plantele de pe acoperiș creează senzația unui aer umed, contribuind la obținerea unui efect de răcire;
- este un acoperiș complex, iar costurile de construcție sunt relativ ridicate, deoarece necesită montarea sistemelor și a unor materiale speciale de hidroizolație, drenare și irigații, iar în România cel puțin pot fi dificultăți în ceea ce privește găsirea unui profesionist care să monteze un astfel de sistem de acoperiș;
- nu trebuie neglijată structura acoperișului, dată fiind greutatea pe care o presupune – este necesară calcularea optimă a încărcării statice.
Concluzionând, putem spune că, indiferent de expresia arhitecturală pentru care se optează în configurarea unui acoperiș, acesta rămâne unul dintre cele mai complexe elemente ale unei construcții, fiind necesară o rezolvare tehnică fără greșeală. De aceea, este importantă cunoașterea proprietăților materialelor și modalităților de rezolvare structurală de către arhitecți, deoarece clădirile pe care le proiectează nu au doar patru fațade, ci există și o a cincea, la fel de importantă precum celelalte.

