Cele mai multe cladiri vechi ale Parisului, unele dintre ele devenite emblematice pentru arhitectura universala, au in comun un element care ne preocupa in mod deosebit
Cele mai multe cladiri vechi ale Parisului, unele dintre ele devenite emblematice pentru arhitectura universala, au in comun un element care ne preocupa in mod deosebit
Cele mai multe cladiri vechi ale Parisului, unele dintre ele devenite emblematice pentru arhitectura universala, au in comun un element care ne preocupa in mod deosebit: ardezia folosita la acoperisuri. Fie ca vorbim despre stilul romanic de la Saint-Germain-des-Pres, de goticul de la Notre Dame, de numeroasele edificii baroce, clasice sau eclectice, ba chiar moderne, suntem constransi sa devenim constienti de importanta acestui material nobil si rezistent, de modul in care a influentat arhitectura europeana.
Varietate in gri
Prezenta ardeziei la nivelul acoperisului nu este intamplatoare si nu este considerata doar o optiune de moment, a constructorilor epocii respective. Acest material a devenit, prin calitati estetice, capacitate de prelucrare sau dimensiuni posibile, o componenta de baza a stilului propus, influentand ceea ce putem defini ca arhitectura europeana. Renovarile actuale se fac tot cu ardezie, pentru a se respecta acuratetea stilului – poate nu cu acelasi tip ardezie cu care au fost acoperite primele catedrale crestine, desi dorinta parizienilor este de a fi cat mai rigurosi in aceasta privinta. Unele dintre renovari au fost executate cu material adus din Orient, Canada sau Brazilia, ori (recent si rar, ce-i drept, si nu in cazul monumentelor de arhitectura) cu variante din ciment, care sa respecte culoarea, motivul fiind desigur pretul mai scazut.
Compatibilitatea cromatica a determinat alaturarea, incepand cu 1835, a zincului, care a venit si cu o capacitate mai buna de prelucrare, cu maleabilitate, cu posibilitatea de etanseizare. Parisul vazut de sus a devenit astfel un spectacol al nuantelor de gri, in care ardezia se combina cu tabla de zinc intr-un mod incantator, pastrand aerul epocilor trecute si asigurand rezistenta acoperisurilor.
Resurse locale
In secolul al XVI-lea, poetul Joachim du Bellay spunea despre Castelul de la Chenonceau, acoperit desigur cu ardezie: ”In locul marmurei dure, prefer ardezia cea fina”. In acea perioada, nobilii si negustorii bogati din l’Ile de France si Loire au fost incurajati sa-si construiasca castele si conace, pentru a-si arata averea, dar evitand fortificatiile care sa se opuna puterii regale. Atunci au aparut acoperisurile inclinate, cu lucarne si frontoane spectaculoase, iar pentru acest lucru aveau nevoie de un material capabil sa se supuna unor prelucrari riguroase. Atunci au fost standardizate placile de ardezie si regulile de montaj, datorita breslasilor care extrageau, prelucrau si construiau acoperisuri. Precizia a evoluat intr-atat incat, in timpul sistematizarii Parisului de catre Hausmann, pe la 1870, placile de ardezie aveau dimensiuni prestabilite iar cladirile erau proiectate in functie de latimile lor si de regulile de montaj.
Francezii, si parizienii in speta, s-au bazat initial pe o realitate: existenta mai multor bazine din care a putut fi extras materialul, cel mai faimos fiind cel din zona Anjou. In fond, traditia ardeziei este foarte veche, ea fiind utilizata regulat din epoci imemoriale si fiind exploatata din secolul I d. Hr. de catre romanii cuceritori, pasionati de acest material. Exista inca o dilema etimologica conform careia denumirea de ”ardoise” (ardezie) ar proveni de la sintagma ”pierre ardenaise” (piatra din Ardeni). Tablitele de scris, precursoarele tablii negre, erau confectionate din acest material.
Au fost descoperite in timp si mai sunt inca exploatate uneori depozite din Ardennes, Corrèze, Côtes d’Armor, Finistère, Maine et Loire, Mayenne, Morbihan, regiunea Lourdes, Savoia sau Tarn. Ceea ce consideram acum zestre arhitectonica a capitalei franceze a beneficiat de extractiile din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, principalele centre de producţie fiind in Anjou, cu minele de ardezie de la Angers, Combree, Pouëze, Noyant la Gravoyère, St. Barthelemy d’Anjou, Trelaze şi Renaze Mayenne. Aici existau aproape 2.000 de muncitori care lucrau pentru marile palate care au facut faimos Parisul acelor secole. In 1905, se produceau in Franta cantitati de 175.000 de tone de ardezie. Acum, depozitele cele mai importante din Franta sunt in Trelaze, in Maine-et-Loire si produc 15.000- 20.000 de tone de ardezie pe an din exploatari subterane. Valoarea ardeziei extrase in Franta este acum de peste 40 de milioane de euro, din care circa jumatate este exportata.
Iata compozitie chimica a ardeziei din zona Anjou: siliciu 50 %, aluminiu 30,1 %, oxid de fier 8 %, magnziu 2,3 %, potasiu 3 %, sodiu 1,3 %, apa 3,3 %. Ea s-a format acum 460 milioane de ani, fiind rezultatul transformarii treptate a argilei oceanice compactate in sisturi. Calitatile inca apreciate la ardezia din carierele frantuzesti au fost regularitatea placilor, puritatea lor. In functie de pozitie, de lumina ambientala, de regiunea de provenienta, aceasta capata tente variate de culoare.
Despre ardezie
Ardezia este o roca metamorfica, din familia sisturilor, formata in conditii de presiune si temperatura ridicate. Ea se distinge prin calitatea particulelor, foarte fine, si prin proprietatea de a se descompune in placi, ceea ce a facut-o potrivita folosirii pentru acoperisuri. Este un material relativ rezistent si culoarea sa poate varia de la alb la negru, trecand prin toate variantele de gri, chiar rosu inchis sau verde. Poate fi desprinsa in placi cu grosimi cuprinse intre 3 si 10 mm, optime pentru a face fata intemperiilor de la nivelul acoperisului. Exista si ardezie cu grosimi intre 20 si 40 mm, dar nu mai poate fi considerata material pentru acoperisuri, ci mai degraba roca pur si simplu, folosita pentru placari interioare sau exterioare, ori pentru pavaje.
In constructia acoperisurilor de ardezie, au existat diferite tipuri de pozare, cel mai vechi, rustic, fiind prin asezare simpla. Ulterior, s-a ajuns la fixarea in cuie, o tehnica eficienta dar deosebit de pretentioasa, putand fi realizata doar de lucratori specializati, care sa evite spargerea placilor. La sfarsitul secolului al XIX-lea a aparut montarea in carlige (ardezia era sprijinita doar in partea de jos), ceea ce a crescut rezistenta montajului si rapiditatea executiei, lucrarea necesitand un grad mult mai scazut de specializare, neavand nevoie de strapungere.
Ardezia naturala este o roca ale carui principale avantaje sunt durabilitatea, aspectul, eleganta si faptul ca este un material necombustibil. In contrapartida, se poate spune ca este un material greu, nu prea ieftin, mai fragil ca tigla ceramica si se poate sparge sub greutatea unui om. Daca este expusa la temperaturi ridicate, ardezia poate crapa. Montatorii recomanda un acoperis cu o inclinatie de minimum 45 °, pentru a evacua rapid apa din precipitatii si a evita umiditatea remanenta, care o degradeaza in timp. O ardezie de buna calitate are proprietatea de a nu fi alterata de intemperii, de a-si pastra culoarea initiala. Astfel, ea va rezista pe acoperis intre 75 si 150 de ani, dar deseori se vorbeste despre o durata de viata nelimitata, avand numeroase exemple de monumente istorice care se pot mandri cu invelitori de sute de ani.
Refacerea acoperisului din ardezie este o operatiune lunga si costisitoare, iata de ce o intretinere regulata este de preferat. Dupa o perioada de 20 de ani, este necesara o inspectie o data la 2 ani, iar dupa 40 de ani, inspectii anuale. Trebuie inlocuite piesele sparte sau crapate, ca si cuiele sau carligele ruginite serios. Chiar daca ardezia este practic impermeabila, lacuirea cu uleiuri minerale va proteja suprafata de soare si va inchide culorile naturale. Intretinerea presupune si indepastarea lichenilor, care altereaza ardezia. O banda metalica (cupru) pe coama previne formarea muschiului datorita sarurilor metalice rezultate.