Atunci când vorbim despre arhitectura românească, nu putem trece cu vederea un element important: învelitoarea, despre care putem spune că diferă ca material de la o zonă la alta în mod tradițional. Vom încerca să vedem cum a evoluat acest element arhitectural pe teritoriul țării noastre în ultimul secol și care sunt tipurile de învelitori folosite preponderent în prezent.
Atunci când vorbim despre arhitectura românească, nu putem trece cu vederea un element important: învelitoarea, despre care putem spune că diferă ca material de la o zonă la alta în mod tradițional. Vom încerca să vedem cum a evoluat acest element arhitectural pe teritoriul țării noastre în ultimul secol și care sunt tipurile de învelitori folosite preponderent în prezent.
Atunci când vorbim despre arhitectura românească, nu putem trece cu vederea un element important: învelitoarea, despre care putem spune că diferă ca material de la o zonă la alta în mod tradițional. Vom încerca să vedem cum a evoluat acest element arhitectural pe teritoriul țării noastre în ultimul secol și care sunt tipurile de învelitori folosite preponderent în prezent.
La începutul secolului al XX-lea și în perioada interbelică, acoperișurile caselor din ”Vechiul Regat”, dar și din anumite zone ale Bucovinei sau Ardealului (Țara Moților, Maramureș, Ținutul Secuiesc etc.) erau încă marcate de învelitorile din șindrilă de lemn, iar, în mediul urban, predomina țigla ceramică – acest lucru se vede nu doar în ceea ce se mai păstrează astăzi din vechile construcții, ci și în fotografiile din epocă sau în mărturiile scrise. În zonele rurale și în special în cele unde lemnul nu era atât de ușor de procurat, casele mențineau tradiția acoperișurilor din paie sau stuf, ceea ce nu era neapărat un semn de progres (chiar dacă azi le considerăm ”în trend”, datorită caracterului lor ecologic). În același timp, în contextul industrializării, al dezvoltării metalurgiei, deveneau tot mai frecvente acoperișurile din tablă fălțuită, apărute în arhitectura urbană, iar mai apoi și la casele celor cu dare de mână de la țară. Mai trebuie spus că aceste practici difereau de la o zonă geografică la alta. De exemplu, în Transilvania și zona montană, lemnul era un material de bază în construcții, motiv pentru care și învelitorile acoperișurilor se făceau în bună parte din lemn. Argila era arsă pentru cărămizi sau olărit, dar pentru acoperiș multă vreme a fost preferată șindrila, fiind ușor de obținut și de înlocuit, dar și mult mai ieftină. În general, putem considera că acoperișul, cu învelitoarea de rigoare,a reflectat statutul proprietarului – lucru valabil și azi.
Acoperișul în epoca modernă
Dezvoltarea orașelor a impus în timp adoptarea țiglei ceramice sub influența etniilor cu care românii au coabitat sau s-au învecinat, ulterior extinzându-se și către zonele rurale adiacente. Așa se face că țigla ceramică a intrat în uzanță, mai ales în zone ca Transilvania, Banat sau Dobrogea, iar odată adoptată, aceasta a devenit un material de construcție important. Dar poate cel mai puternic factor în renunțarea la materiale de origine vegetală a fost teama de incendii în zonele urbane aglomerate, orientare apărută inițial peste Carpați, apoi și în restul teritoriilor locuite de români. Să ne gândim doar că la ”Incendiul cel mare” din 1847 din București, au ars deodată nu mai puțin de 2.000 de clădiri, adică un sfert din suprafața orașului, cea centrală (mahalalele erau mult mai puțin vulnerabile, pentru că locuințele erau mai disipate). Adoptarea ceramicii și metalului a fost impusă de autorități, iar rezultatele s-au observat în timp, incendiile izbucnite fiind mult mai puțin devastatoare.
Țiglele folosite erau în general sub forma de solzi, rectangulare sau tip olan, foarte puțin profilate, din considerente tehnologice. Pe măsură ce tehnologia a evoluat, acestea au devenit tot mai complexe, mai etanșe, cu caneluri care să facă îndepărtarea apei mai rapidă. Deseori, vedem pe verso anul fabricării sau însemnele producătorului, metodă de identificare, dar și de faimă, întrucât țiglarii erau o breaslă respectată, atunci când scoteau produse de calitate.
Materialul devenise atât de comun, încât nu mai era considerat un produs de lux, fiind folosit inclusiv pentru acoperirea anexelor gospodăriilor – magazii, grajduri etc. Amalgamul de etnii din Dobrogea și comerțul intens au facilitat răspândirea țiglei și în acest teritoriu, mai ales sub formă de olane. Aici se vede specificul balcanic și mediteraneean al țiglei, respectiv panta mult mai mică a acoperișului (Dobrogea este, statistic, regiunea cu cele mai puține precipitații din România). Răspândindu-se tot mai mult în secolele al XIX-lea și al XX-lea, țigla ceramică a devenit așadar unul dintre cele mai importante materiale pentru învelitori, fiind preferată inclusiv de arhitecții autohtoni care au folosit-o în conturarea stilului neoromânesc. În prezent țiglele ceramice continuă să se numere printre favoritele românilor la acoperirea clădirilor, mai ales la cele în stil tradițional, deși, onest vorbind, este un material adoptat relativ recent de majoritatea autohtonă.
În cadrul arhitecturii de influență occidentală din marile orașe (neoclasic, neogotic, neobaroc, eclectic, Art Nouveau etc.), tabla de zinc, cupru, plumb și, mai târziu, de oțel zincat au câștigat în pondere, uneori în combinație cu ardezia. Plumbul a fost totuși utilizat și în secolele anterioare, în arhitectura sacră (biserici, mănăstiri). Este epoca în care acoperișul devine o adevărată operă de artă, cu ajutorul unor meșteri care stăpânesc tehnica prelucrării metalului. Din păcate, multe asemenea acoperișuri au fost renovate defectuos în anii comunismului, în paralel cu pierderea treptată a artei meșterilor tinichigii. De asemenea, remarcăm încercările recente de renovare ale caselor în stil neoromânesc cu tablă metalică tip țiglă, ceea ce nu este nici riguros, nici estetic, conferind un aer artificial alurii acestor construcții.
Tabla zincată și plăcile din azbociment
În perioada comunistă, adoptându-se noile tehnologii ale vremii, s-a trecut masiv la utilizarea tablei zincate, creându-se în același timp o piață de desfacere pentru marile combinate metalurgice care se mândreau cu producția masivă din laminoare. Avantajele erau evidente, o astfel de învelitoarea fiind mult mai ușoară, comparativ cu cele tradiționale, mai ieftină și mai ușor de montat. Calitatea era variată, ca și acum fiind definitorii grosimea foii și tratamentul. Tabla zincată s-a impus nu numai în mediul urban, ci și în cel rural, atât la clădirile rezidențiale, cât și la cele cu altă folosință. Chiar și astăzi aceste învelitori se mai folosesc, cu toate că prezența lor s-a redus semnificativ în ultimii10 – 15 ani, făcând loc altor tipuri de învelitori, mai moderne, mai rezistente și mai estetice. Ca materiale alternative ale acelei epoci, menționăm și plăcile din azbociment, recunoscute pentru rezistența lor la intemperii și foc, dar concepute practic pentru clădirile industriale sau agricole. Ulterior s-a dovedit că azbestul care intră în compoziția lor nu este deloc benefic pentru sănătate, motiv pentru care a fost trecut pe lista materialelor interzise în construcții. Totuși, astăzi mai putem vedea în unele zone acoperișuri de azbociment, inclusiv pe imobile de locuințe, ceea ce poate fi un subiect serios de discuție…
Tipuri moderne de învelitori
Tehnologia materialelor folosite la acoperirea clădirilor a evoluat continuu, astăzi învelitorile fiind disponibile într-o gamă variată, pentru toate buzunarele și cu o arie largă de utilizare. Iată câteva dintre cele mai frecvente tipuri de învelitori, folosite în prezent pe piața de construcții, altele decât cele clasice – ceramică, lemn, tablă plană.
Țigla din beton constituie o variantă modernă de acoperire a locuințelor, acestea fiind produse dintr-un amestec de materii prime naturale, precum: nisip de cuarț, ciment și coloranți pe bază de oxizi de fier, amestec dozat în proporții variate. Cele mai noi modele sunt colorate, pe lângă oxizii de fier, și cu două straturi de vopsea pe bază de silicați, culoarea rezistând mai bine în timp. Aceste țigle se montează rapid datorită dimensiunilor relativ mari, dar și preciziei de fabricație, iar costul montajului nu este unul foarte ridicat. Asigură o foarte bună etanșeitate și impermeabilitate acoperișului, rezistând foarte bine la intemperii și la fenomenele de îngheț – dezgheț. Țigla de beton poate fi colorată, pigmentul se pune în masa de beton, iar paleta de culori este foarte variată. Garanția oferită de producători este în jur de 50 de ani, iar durata de viață a produsului poate ajunge la aproximativ 100 de ani. Trebuie menționat că o astfel de învelitoare are o greutate mai mare decât țiglele ceramice, motiv pentru care nu este recomandată la construcțiile cu o structură fragilă. De asemenea, țiglele din beton netratate suplimentar se pot decolora în timp (se depigmentează) din cauza factorilor de mediu.
Învelitorile metalice – tablă ondulată sunt fabricate din oțel zincat la cald și protejate pe ambele fețe împotriva coroziunii cu un sistem multistrat care ajută și la menținerea în timp a culorii. Țigla metalică are un sistem eficient de prindere, motiv pentru care poate fi montată pe șarpante cu capacități portante mai mici, un subiect încă în discuție în rândul specialiștilor, dacă ne gândim că acoperișul trebuie să suporte frecvent precipitații și vînturi puternice, deci structura trebuie oricum să fie solidă. Montajul este rapid, producătorii asigurând sisteme complete de rezolvare a detaliilor caracteristice ale unui acoperiș de tip șarpantă (jgheaburi, coamă, aerisiri, străpungeri, diverse accesorii). Există producători care acoperă suprafața exterioară a panourilor cu un strat de nisip provenit din rocă vulcanică, care este ulterior vopsit, aspectul estetic fiind unul plăcut și oferă și proprietăți fonice mai bune. Deși montajul este simplu, totuși trebuie realizat cu mare atenție la detalii. În funcție de calitatea panourilor, există și pericolul decolorării în timp. Este cel mai utilizat tip de învelitoare din România, împreuna cu tabla metalică fălțuită însumând peste 60% din piața autohtonă.
Șindrilele bituminoase se găsesc fie sub formă de plăci ondulate impregnate cu bitum, fie sub forma de plăci bituminoase tip șindrilă. Șindrilele bituminoase sunt realizate din bitum natural, armate cu fibră din sticlă și protejate cu granule de rocă vulcanică colorată în masă. Există și șindrile bituminoase care în locul stratului de granule ceramice au o foiță de 1 mm de cupru sau zinc. Acest tip de învelitoare se montează direct pe astereală, prin lipire cu adezivi pe bază de bitum și cu prindere suplimentară în cuie cu floare lată. Greutatea acestei învelitori este mult mai redus comparativ cu celelalte tipuri, fiind folosită deseori la construcțiile din lemn, după sisteme dezvoltate în Occident și mai ales în America de Nord. Alte plusuri ale șindrilei bituminoase sunt adaptarea la orice formă de acoperiș și rezistența la razele ultraviolete.