Complexul arhitectural de pe Dealul Mitropoliei din București este
compus în principal din Catedrala Patriarhală, cu hramul ”Sinții
Împărați Constantin și Elena”, Reședința Patriarhală și Palatul
Patriarhiei, ultimul dintre acestea, construit de statul român la
începutul secolului al XX-lea pe locul fostei săli a Adunării
Deputaţilor, fiind dat spre folosința Bisericii Ortodoxe Române.Complexul arhitectural de pe Dealul Mitropoliei din București este
compus în principal din Catedrala Patriarhală, cu hramul ”Sinții
Împărați Constantin și Elena”, Reședința Patriarhală și Palatul
Patriarhiei, ultimul dintre acestea, construit de statul român la
începutul secolului al XX-lea pe locul fostei săli a Adunării
Deputaţilor, fiind dat spre folosința Bisericii Ortodoxe Române.
Complexul arhitectural de pe Dealul Mitropoliei din București este compus în principal din Catedrala Patriarhală, cu hramul ”Sinții Împărați Constantin și Elena”, Reședința Patriarhală și Palatul Patriarhiei, ultimul dintre acestea, construit de statul român la începutul secolului al XX-lea pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor, fiind dat spre folosința Bisericii Ortodoxe Române. Din componența ansamblului mai pot fi menționate câteva construcții importante: turnul clopotniței, paraclisul aferent Reședinței Patriarhale și, la nord de catedrală, troița cu trei cruci de piatră amenajată în 1959, cruci datând din secolele XVI – XVII. Majoritatea edificiilor menționate sunt înscrise pe lista monumentelor istorice, fiind repere ale ortodoxiei și spiritualității românești.
De la mănăstire la Reședință Patriarhală
Istoria locului începe să capete aspecte memorabile la mijlocul secolului al XVII-lea, când, pe acest deal aflat atunci la marginea Bucureștiului, Constantin Șerban Basarab, domn al Țării Românești între 1654 și 1658, ctitorește o biserică și o mănăstire. Construită începând cu 1656, biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena a fost sfințită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei și al Întregului Orient, alături de Mitropolitul Ștefan al Țării Românești și de episcopii de Râmnic și de Buzău. Despre eveniment amintește și secretarul particular al Patriarhului Macarie, Paul de Alep, care descrie în cuvinte laudative biserica, deși construcția ei nu fusese în întregime finalizată. După inaugurare, prin hrisovul domnesc de la 1668 al voievodului Radu Leon, care a contribuit de asemenea la înfrumusețarea lăcașului prin picturile murale comandate în 1665 (majoritatea îndepărtate sau acoperite până în prezent), biserica devine sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, Mitropolitul Ștefan având deja stabilită reședința aici încă din 1661.
Lăcașul de cult capătă o importanță sporită începând cu 1925, devenind reședință patriarhală, după ce Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. În toată acea perioadă se discuta intens asupra faptului că biserica era totuși prea mică pentru o asemenea destinație și se plănuia construirea unui edificiu mai mare, intenție care a rămas neconcretizată până azi, deși au fost realizate mai multe extinderi și transformări ale bisericii existente.
Repere de arhitectură
Catedrala Patriarhală, așa cum o vedem azi, are aspectul căpătat în urma restaurărilor din anii 1960-1962, când s-a decis readucerea la o formă cât mai apropiată de cea inițială, respectiv cea inspirată de biserica Mănăstirii Curtea de Argeș: forma treflată a planului, cele patru turle prismatice, brâul de piatră median. Desigur, biserica bucureșteană are o suprafață mai mare, este mai puțin zveltă, iar ornamentația a rămas mai simplă, turlele nefiind spiralate și decorate ca la Curtea de Argeș. Acoperișul din foaie de plumb, realizat în timpul ultimelor renovări, urmează fidel liniile ondulate ale șarpantei, spectaculoase prin efect.
Reședința Patriarhală (denumită o bună bucată de timp Palatul Patriarhal, nume care a fost preluat recent de fosta clădire a Camerei Deputaților), a fost inițial parte a mănăstirii, după care a devenit reședință mitropolitană în 1668, respectiv patriarhală din 1925. Aspectul actual se datorează numeroaselor intervenții din timpul patriarhilor Miron Cristea, Justinian și Teoctist. Sobrele clădiri medievale, la care remarcăm foișoarele cu coloane din piatră, au fost înfrumusețate treptat cu elemente specifice bisericilor autohtone (ancadramentele ferestrelor!), și chiar neoromânești de dată recentă, rezultând o arhitectură cu puternice valențe tradiționale și ortodoxe. Este remarcabil acoperișul cu streașină dublă, pazie din lemn băițuit și învelitoarea din cupru (inclusiv parazăpezile, jgheaburile și burlanele), lucrare coordonată de Patriarhul Teoctist.
Paraclisul este una dintre cele mai importante obiective ale Ansamblului Patriarhal; construit încă din secolul al XVII-lea, odată cu mănăstirea inițială, paraclisul a avut hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, apoi, în urma unei refaceri din vremea lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730) si a Mitropolitului Daniil (1719-1731), a primit și hramul Sfântul Daniil. Este o construcție deosebit de elegantă, bine proporționată, cu catapeteasma din lemn perforat și poleit, fiind considerată ”giuvaerul” Ansamblului Patriarhal. Învelitoarea este de asemenea din cupru, respectând continuitatea cu Reședința Patriarhală cu care se învecinează.
Ridicată de voievodul Constantin Brâncoveanu în 1698, clopotnița din partea de răsărit a fost restaurată în 1956-1958, dându-i-se un nou aspect prin îndepărtarea tencuielii, astfel încât în prezent cărămida este aparentă. De asemenea, clăpotnița a fost înălțată cu un etaj, iar la ultima renovare din 2008 a fost dotată cu 4 clopote noi, turnate în Austria și acționate cu ajutorul unui sistem computerizat. Învelitoarea este din tablă de plumb fălțuită, ca și catedrala.
Trebuie spus că transformări, extinderi și reparații au fost făcute continuu, atât asupra bisericii, cât și asupra celorlaltor construcții: 1792-1799 (inițiate de mitropoliții Filaret al II-lea și Dositei Filitti), 1834-1839 (mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul), 1932-1935 (Patriarhul Miron Cristea), 1960-1962 (Patriarhul Justinian Marina, care a refăcut turla de pe naosul paraclisului, căzută în urma unui cutremur de la mijlocul seclului al XIX-lea – proiectant arh. Paul E. Miclescu), în anii 1989 și 2000-2001 (Patriarhul Teoctist, care a adus îmbunătățiri reședinței și a reconsolidat paraclisul) și în mai – octombrie 2008, sub îndrumarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Această ultimă renovare a vizat consolidarea navei și turlelor catedralei, prin montarea unor tiranți din beton armat, refacerea soclului și tencuielii exterioare cu mortar special adus din Italia, înlocuirea ferestrelor și repararea acoperișului, atunci fiind montată și actuala învelitoare din plumb. Din această perioadă datează și cele 26 de icoane în mozaic amplasate desupra pridvorului, ultima restaurare a picturii și a vitraliilor, înlocuirea instalațiilor și multe alte lucrări interioare. În ciuda tuturor acestor renovări și adăugiri, se poate spune că s-a creat totuși o arhitectură unitară, făcând abstracție de stilul neoclasic al palatului din imediata apropiere.
Plumbul ca material pentru învelitoare
Plumbul, material folosit de mult timp în construcții, mai ales pentru instalații (încă de pe vremea romanilor și până acum circa un secol, când s-au semnalat pericolele pentru sănătate, respectiv apariția saturnismului), a fost adoptat și la realizarea învelitorilor, având câteva caracteristici inimitabile: ușurința prelucrării, obținerea unor acoperișuri capabile să preia orice formă, bine hidroizolate – etanșeizate prin cositorire, culoarea uniformă, rezistența în timp cu totul de excepție. Greutatea mare a fost compensată de posibilitatea de a-l lamina în foi subțiri. Fiind un metal relativ scump, a fost utilizat doar pentru lucrările deosebite, exclusiviste, și ceva mai des pentru dolii, sisteme pluviale, protejarea diverselor ornamente și aticuri, în combinație cu alte materiale pentru învelitoare, de regulă ardezia – pentru a asigura o continuitate cromatică. Arhitectura religioasă, preocupată în cel mai înalt grad de forma acoperișului, ne oferă câteva exemple de învelitori din plumb. Unul destul de sugestiv este Mănăstirea… Plumbuita (la forma actuală din 1647, sub Matei Basarab), despre care se știe că, la un moment dat, a avut o învelitoare realizată din acest material. Un alt exemplu relevant este Moscheea de Plumb din Shkoder (Albania), construită în 1774.
Având un foarte bun comportament la fluctuațiile mari de temperatură (nu apare așa-numita ”oboseală a metalelor”), plumbul este un material încă solicitat, mai ales în zona limitrofă Atlanticului de Nord, unde condițiile climatice sunt mai dure. Cu mai bine de un secol în urmă, a fost inventată tabla din oțel acoperită cu un aliaj de staniu-plumb (cunoaștem tabla cositorită, produsă și în România, denumită în general ”terne”), deci este bine să fim atenți, să nu devenim victimele unor confuzii… Mai menționăm că restricțiile referitoare la sănătate nu se referă la acoperișuri, expunerea omului la plumb în acest caz fiind nesemnificativă.
