Pe modelul Parisului lui Haussmann, și Barcelona, cel de-al doilea mare oraș al Spaniei după Madrid, a trecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea printr-un amplu proces de redesenare a țesutului urban construit. Vizitatorul orașului va observa de pildă la tot pasul superbe intersecții cu clădiri monumentale construite pe colțuri, chiar și în cele mai liniștite zone rezidențiale, dând senzația unui oraș extrem de viu și încă modern. Începând cu 1860, a fost aprobat un plan urbanistic ambițios, numit Planul Cerdà, conceput în principal pentru a asigura cetățenilor mai mult spațiu de mișcare și aer, conform teoriilor urbanistice și igieniste ale momentului. Astfel, bulevardul Passeig de Gracia a devenit axa orașului, cele mai importante și notorii familii locale căutând să-și stabilească reședințele în această zonă. Aici se găsește, la numărul 43, unul dintre edificiile emblematice ale capitalei Cataloniei, Casa Batlló, capodoperă a vizionarului arhitect Antoni Gaudi.
O renovare inedită
Așa cum ni se înfățișează azi, Casa Batlló nu a reprezentat la începutul secolului trecut un proiect nou de construcție, ci renovarea unei clădiri existente deja, cu o arhitectură mai austeră, în stil eclectic. Clădirea inițială a fost ridicată în 1877 de arhitectul Emilio Sala Cortés (unul dintre profesorii lui Gaudí), pe când încă nici nu exista iluminat electric în Barcelona. Ca multe alte imobile de locuințe din zonă, era dispusă pe subsol, parter și 4 etaje, cu o grădină mică în spate, unde locatarii își puteau petrece orele de relaxare ale zilei.
În 1900, clădirea a fost achiziționată de Josep Batlló y Casanovas, un industriaș prosper din afacerile cu textile, care deținea câteva fabrici în Barcelona. Acesta urmărea să își stabilească reședința într-o zonă centrală, prestigioasă și la modă, așa cum era bulevardul Passeig de Gracia la acel moment, iar noua lui locuință trebuia să reflecte mai mult decât prosperitatea familiei; se dorea creativitate, originalitate, chiar unicitate. O altă clădire a unui membru al familiei Batlló, Casa Pia, devenise faimoasă în epocă prin modernismul ei, semnat de un alt arhitect renumit, Vilaseca, iar Joseph voia să se „rupă gura târgului” cu ceva special. Casa Batlló este amplasată de altfel într-un șir de clădiri grupate în ceea ce se numește „Illa de la Discordia”, sau „Mansana de la Discordia” (Blocul Discordiei), care cuprinde 4 dintre construcțiile moderniste ale Barcelonei din anii 1900. Aceasta a devenit, desigur, cea mai faimoasă.
Deși inițial se plănuise demolarea casei achiziționate, s-a optat pentru renovare grație curajului lui Gaudi care a transformat o construcție relativ comună într-o capodoperă a modernismului, reper de imaginație și creativitate. Meritul noului proprietar rezidă în creditul total acordat arhitectului desemnat pentru refacere și modernizare, care a redesenat-o din temelii între 1904 și 1906. Fațada a fost schimbată complet, compartimentările interioare au fost reproiectate, s-a mărit admisia de lumină – într-un cuvânt, întregul ansamblu a devenit opera de artă pe care o putem admira și noi astăzi.
Apartamentul principal de la primul etaj (circa 700 mp) a fost reamenajat și a devenit reședința proprietarilor, a fost adăugat un etaj suplimentar, iar curtea de lumină a devenit mai largă și mai eficientă. Atfel, majoritatea camerelor au ferestre, spre satisfacția locatarilor. În curtea mare din spate, construcția a fost extinsă cu parter iar deasupra a fost amenajată o terasă pavată. La realizarea proiectului au mai participat și câțiva asistenți ai lui Gaudi, iar în deceniile ulterioare construcția a necesitat noi renovări sau modernizări, pentru a deveni mai confortabilă și a-și optimiza funcționalitatea (1970, 1983, 1984). În anul recepționării, 1906, lucrarea a fost propusă de municipalitate pentru a fi premiată și chiar a fost nominalizată printre cele 3 finaliste, dar juriul a ales un alt proiect…
Din 1950, Casa Batlló nu a mai aparținut familiei omonime. După ce a trecut succesiv în proprietatea unor companii și persoane private, începând cu anii 1990 clădirea a ajuns în posesia deținătorilor ei actuali, familia Bernat, care a și renovat-o amplu; în 1995, a fost deschisă publicului, cei 2500 mp suprafață desfășurată fiind folosiți inclusiv pentru evenimente importante ale orașului. „Palierul nobil” a fost primul spațiu deschis vizitatorilor, eveniment cu un succes neașteptat, în urma căruia s-a decis destinația ulterioară a edificiului. Astăzi, Casa Batlló este parte din patrimonial mondial UNESCO și un icon al Barcelonei, de neratat pentru oricine dorește să descopere amprenta lui Gaudí asupra curentului modernist.
Este un obiectiv cultural de primă mărime, ce primește anual peste un milion de vizitatori.
Acvatic și spiritual
Arhitectul a dus aici la un nou nivel preocuparea pentru lumea acvatică, experimentată în cadrul proiectului pentru Palatul Güel (alge marine din fier forjat), conceput pentru un alt industriaș al Barcelonei, susținător al arhitecturii lui Gaudi. Iar apetența pentru liniile ondulate, vegetale, a fost reluată într-o altă lucrare de referință din capitala Cataloniei, Casa Milà.
O altă denumire locală a clădirii din Passeig de Gracia este cea de ”Casa Dragonului”, simbolismul fațadei fiind legat de legenda Sfântului Gheorghe, patronul spiritual al Cataloniei. Plăcile ceramice colorate din planul acoperișului amintesc de spinarea unui dragon.
Totodată, crucile cu 4 brațe simbolizează sabia cu care sfântul a răpus balaurul (dragonul). Totuși, punctul focal al terasei este reprezentat de cele patru coșuri de fum de mari dimensiuni, în nuanțe cromatice inconfundabile și cu forme stranii, de aceeași inspirație fluidă.
Interiorul casei este un alt reper în lumea designului, Gaudi colaborând cu cei mai buni artizani ai vremii în prelucrarea fierului, lemnului, dalelor ceramice, pietrei și sticlei. E o structură vie, exuberantă, remarcabilă prin culori, forme, volume și expunerea la lumină, surprinzător de funcțională în raport cu designul inovativ. Holul de acces în clădire amintește de lumea fantastică a lui Jules Verne, cu pereți curbați și o scară spectaculoasă a cărei balustradă din lemn masiv sugerează coloana vertebrală a unui animal marin uriaș.
Apartamentul privat al familiei Batlló, situat pe ”palierul nobil”, este considerat o expresie majoră a modernismului, cu spații deschise, dar complicate, ca un labirint, cu plafoniere ce sugerează carapace de broască țestoasă, un șemineu în formă de ciupercă, vitralii care ne trimit în lumea vegetației marine. Gaudi nu se dezice de perioada sa de formare, de copilăria în care își observa tatăl prelucrând arama, curbând țevile și dând metalului forme dintre cele mai variate.
Arămiul este o nuanță frecvent întâlnită aici, iar utilizarea metalului reprezintă o componentă importantă a proiectului.
Luciul metalului se îmbină continuu cu luciul ceramicii de culori telurice și cu nuanța specifică a esenței de stejar. O fereastră de mari dimensiuni, cât un perete aproape, este orientată spre bulevardul Paseo de Gracia, atât pentru a vedea, cât și pentru a fi văzut. Între altele, de notat sunt ușile mari cu forme organice, în care Gaudí a încorporat sticlă pictată, dar și plafonul unduit, ce evocă parcă furia mării. Încăperile beneficiază de un parchet din stejar cu finisaj nobil, compus în manieră Versailles, admirabil prezervat în ciuda afluxului considerabil de turiști. Dat fiind faptul că pereții au de cele mai multe ori forme curbe, pardoseala de lemn urmează linia acestora, ceea ce arată măiestria și munca minuțioasă a parchetarilor. Interesant este și pervazul de perete, care are de asemenea o formă ondulată; practic, ca și în cazul tâmplăriei (uși, ferestre, realizate din esență de nuc), toate lucrările în lemn au un grad ridicat de particularizare.
Scările sunt din lemn sau marmură, în funcție de ”povestea” pe care o spune spațiul respectiv, de restul amenajării.
Din sufragerie, se trece direct în grădina interioară, gândită ca o oază în inima orașului, destinată după-amiezelor tihnite în familie.
Toate clădirile din zonă au un asemenea loc, doar că aici terasa se ridică deasupra unei extensii a clădirii. Cele mai interesante elemente ale acestui spațiu rezidă în plăcile de pardoseală cu elemente decorative din ceramică și sticlă încorporată, unele tradiționale, altele moderniste, abstracte.
Nu putem să nu remarcăm motive precum funia răsucită, roza vânturilor, crinul, simboluri care dau amenajărilor o componentă spirituală accentuată, uneori poate solicitantă pentru locatari.
Un spațiu absolut special este mansarda, și ea o combinație unică de estetic și funcțional, înainte fiind o zonă destinată chiriașilor și personalului, găzduind inclusiv spălătoria și spațiile de depozitare. Mansarda se caracterizează prin linii simple de influență vădit mediteraneeană, mai ales prin coloritul luminos, în nuanțe deschise.
Volumetria cuprinde o serie de 60 de arce, evocând coastele unui animal mitic.
Gaudi avea un grup de asistenți și meșteri cu care prefera să lucreze, unii dintre ei contribuind și la realizarea Casei Batlló.
Aceștia erau arhitecții Josep Maria Jujol și Joan Rubió i Bellver la proiectarea fațadei, frații Badia pentru lucrările din metal, tâmplarii Casas și Bardes, meșterul în ceramică Sebastià Ribó, Tallers Pelegrí pentru de sticlă.
Un concept ultramodern
Dincolo de valoarea artistică incontestabila, clădirea este neașteptat de funcțională, având caracteristici foarte moderne pentru epoca sa. Lumina naturală pătrunde în fiecare colț al casei, în mare parte datorită vitrajelor ample, dar și a unui artificiu de proiectare ce asigură un aflux constant și uniform de lumină pe fiecare palier – astfel, la nivelele inferioare dimensiunea ferestrelor este mai mare decât în partea de sus.
Merită amintit și sistemul foarte modern pentru epoca sa de ventilație a spațiilor – ferestrele sunt prevăzute cu niște deschideri operate manual ce fac posibilă reglarea admisiei de aer fără a fi nevoie să se deschidă geamurile. Și încă o trăsătură cu mult înaintea vremii sale – reciclarea materialelor folosite la construcție. Gaudi a folosit parțial un tip de mozaic neregulat, Trencadís, ca element de compoziție al fațadei și pardoselilor reci, iar unele piese erau de fapt plăci sparte de sticlă și ceramică, reciclate și repuse în valoare, asortate cromatic și estetic.
Astfel, cu ajutorul plăcuțelor de diferite culori, fațada beneficiază de o compoziție care ne trimite la picturile acvatice ale lui Monet, cu nuferi și nimfe, în reflexii de albastru, verde, alb și brun. Nu era pentru prima dată când Gaudi experimenta acest lucru, compoziții similare realizând la renovarea Catedralei din Palma de Mallorca. Ineditele balcoane metalice, cu formă de crin (unii pot vedea altceva, de exemplu cranii sau oasele unui cetaceu), sunt prevăzute cu scripeți pentru ridicarea mobilierului – o altă dovadă a preocupării pentru funcționalitate.
Simbolisica acestei clădiri a fost discutată încă de la inaugurare. Unii privitori au văzut în formele zidurilor și ancadramentele ferestrelor oasele balaurului răpus de Sant Jordi (Sf. Gheorghe), alții s-au gândit la atracția lui Gaudi pentru lumea vegetală, pe care o observase atent în lungile lui vacanțe la țară, recomandate pentru starea lui precară de sănătate. Unii au încadrat-o în stilul Art Nouveau, alții au definit-o drept suprarealistă… certă este unicitatea ei. Gaudi îți place sau nu – e o chestiune de gust. Puțini beneficiari ai unor lucrări de arhitectură, chiar și în zilele noastre, ar fi de acord să se lase pe mâna unui arhitect, mai ales unul revoluționar precum Gaudi, așa cum a făcut-o Josep Batlló y Casanovas.
Gaudi este un stil în sine și vedem în prezent cum unele proiecte includ elemente specifice lui, dar puțini au avut curajul să își asume în totalitate un concept integrat. Așa că… Gaudi se poate vedea doar la Barcelona.