Privit în ansamblu, Berlinul are o arhitectură variată, eclectică prin excelență, majoritatea clădirilor datând din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Prin comparație, este vorba oricum de un oraș relativ nou, prima atestare datând din secolul al XIII-lea, când sașii erau deja în Transilvania de un secol. Cu o populație actuală de aproximativ 3,4 milioane de locuitori, el a jucat un rol important în istoria spațiului german abia în ultimele două secole, de când a fost pe rând capitala regatului Prusiei, apoi a Imperiului German de la 1871, a Republicii de la Weimar, Germaniei naziste, Germaniei de Est și, în sfârșit, a Germaniei reunificate, când a intrat în cadrul unui program foarte complex de reconstrucție.
Privit în ansamblu, Berlinul are o arhitectură variată, eclectică prin excelență, majoritatea clădirilor datând din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Prin comparație, este vorba oricum de un oraș relativ nou, prima atestare datând din secolul al XIII-lea, când sașii erau deja în Transilvania de un secol. Cu o populație actuală de aproximativ 3,4 milioane de locuitori, el a jucat un rol important în istoria spațiului german abia în ultimele două secole, de când a fost pe rând capitala regatului Prusiei, apoi a Imperiului German de la 1871, a Republicii de la Weimar, Germaniei naziste, Germaniei de Est și, în sfârșit, a Germaniei reunificate, când a intrat în cadrul unui program foarte complex de reconstrucție.
Privit
în ansamblu, Berlinul are o arhitectură variată, eclectică prin excelență,
majoritatea clădirilor datând din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Prin
comparație, este vorba oricum de un oraș relativ nou, prima atestare datând din
secolul al XIII-lea, când sașii erau deja în Transilvania de un secol. Cu o populație
actuală de aproximativ 3,4 milioane de locuitori, el a jucat un rol important
în istoria spațiului german abia în ultimele două secole, de când a fost pe
rând capitala regatului Prusiei, apoi a Imperiului German de la 1871, a Republicii
de la Weimar, Germaniei naziste, Germaniei de Est și, în sfârșit, a Germaniei
reunificate, când a intrat în cadrul unui program foarte complex de
reconstrucție. Toate aceste statute și-au lăsat amprenta proprie asupra
orașului, adăugând permanent noi repere de arhitectură.
Un
imens șantier
În prezent, la 27 de ani de la reunificarea Germaniei,
Berlinul este încă unul dintre cele mai mari șantiere din Europa; autoritățile
comuniste instaurate după Al Doilea Război Mondial nu au reușit să susțină
decât parțial și neuniform refacerea infrastructurii și arhitecturii orașului
după bombardamentele din timpul conflagrației, și mai ales din ultimele luni
ale acesteia. În schimb, după 1990 aici a devenit evidentă puterea economică a
Germaniei vestice, care a investit enorm într-o transformare radicală, care să
reorganizeze practic această metropolă, repunând în evidență construcțiile
importante, sugestive pentru istoria statului. Trebuie să mai ținem cont și de
dispariția zidului dintre Berlinul de Est și cel de Vest, o altă provocare
urbanistică, la scară majoră.
O mare parte dintre clădirile zonei centrale, multe fără
o valoare arhtectonică intrinsecă, au fost demolate în anii 1950 – 1960,
parțial pentru că erau afectate de bombardamente, parțial pentru că nu mai
corespundeau necesităților dezvoltării orașului, fiind nevoie de spațiu pentru
construirea de locuințe, imobile de birouri, clădiri administrative și noi căi
de acces. În zona aflată sub administrație comunistă, au apărut multe blocuri
de locuințe standardizate, în paralel cu clădiri ale instituțiilor necesare
prevăzute de planul de dezvoltare centralizat: școli, spitale, magazine etc.,
într-o proporție stabilită în funcție de numărul locuitorilor deserviți. Aceste
zone, unele flancând inclusiv partea centrală a orașului, sunt continuu
reevaluate, restructurate, renovate, sau chiar demolate în unele cazuri, când
se consideră că o revalorificare nu se justifică din perspectivă urbanistică
sau financiară. Încet-încet, arhitectura orașului se uniformizează, cu ajutorul
materialelor noi care conferă blăcurilor de locuințe, magazinelor sau
instituțiilor fațade similare ca aspect. Vorbim de clădirile din ultima
jumătate a secolului trecut, pentru că în privința monumentelor istorice și de
arhitectură se fac eforturi colosale, uneori încercându-se adevărate
reconstituiri. Nu se poate spune că ceea ce este nou este prea valoros, de
aceea vom încerca în continuare să scoatem în evidență câteva clădiri
importante clasice din centru orașului, reprezentative pentru vechiul Berlin,
așa cum a rămas în urma celui de Al Doilea Război Mondial.
La
pas prin zona centrală
Există în continuare edificii din perioada comunistă care
au fost păstrate și repuse în valoare, precum Fernsehturm (Turnul TV), una dintre cele mai înalte structuri din
Uniunea Europeană (368 de metri), aflat în zona Alexanderplatz. Construit în 1969, turnul poate fi văzut practic
din toate cartierele centrale ale orașului, iar din turn, de la punctul de
observare situat la 204 metri înălțime, avem cea mai completă paboramă asupra
Berlinului. Începând de aici, pe bulevardul Karl Marx care se orientează spre
est, putem vedea o mulțime de clădiri rezidențiale monumentale din epoca lui Stalin.
În apropiere se află Rote
Rathaus (Primăria), cu o arhitectură distinctivă de cărămidă roșie –
klinker. Primăria, care este și sediul guvernului de land, a fost construită
între 1861 și 1869 în stilul Renașterii târzii din nordul Italiei, de către
Hermann Friedrich Waesemann, pe locul mai multor clădiri din Evul Mediu. Clădirea
a fost grav afectată de bombardamentele aliaților în ultimul război și a fost
reconstruită între 1951 și 1956 – de aceea și arată destul de bine ca finisaje.
În perioada comunistă a rămas în sectorul sovietic și a avut aceeași
destinație, după reunificare devenind primăria întregului Berlin.
Un alt reper este Gendarmenmarkt,
o piață neoclasică numită așa pentru faptul că aici era încartiruit în secolul
al XVIII-lea un regiment (”gens d’armes”). În piață sunt amplasate două
catedrale impozante, Französischer Dom,
cu o platforma sa de observare, și Deutscher
Dom, care flachează Konzerthaus (Sala
de Concerte a Orchestrei Simfonice din Berlin).
”Französischer Dom”
este termenul german pentru ”Catedrala franceză”, deși nu a fost niciodată
sediul unui episcop. A fost construită în anii 1701 -1705 pentru numeroșii
credincioși hughenoți din Berlin și susținută apoi de Frederick cel Mare, un
francofon convins, care a contribuit la refacerea și extinderea ei. Deutscher Dom, sau Neue Kirche (Domul
german sau Biserica nouă), a fost construită în imediata apropiere și în
același stil pentru luteranii și calviniștii de limbă germană, cam în aceeași
perioadă, cu adaosurile și extinderile ulterioare. Astfel cele două edificii
sunt ușor de confundat de un vizitator neavizat.
Konzerthaus, care găzduiește orchestra germană Konzerthausorchester
Berlin, a fost construită din 1818 până în 1821, sub numele de Schauspielhaus
Berlin; a fost cunoscută mai târziu ca Teatrul din Gendarmenmarkt și Komödie, iar
după război a devenit strict sală de concerte, sub denumirea actuală.
În Berlin există și o insulă a muzeelor, pe râul Spree, care găzduiește cinci astfel de
instituții construite între anii 1830 și 1930, fiind un spațiu declarat sit al
Patrimoniului Mondial UNESCO în 1999. A fost dorința din 1841 a regelui
Friedrich Wilhelm al IV-lea, care a prevăzut aici un sanctuar pentru știință și
artă. Doar pentru a reorganiza această zonă, s-a cheltuit în anii de după
reunificare peste două miliarde de euro. Altes
Museum (sau Königliches la început) a fost construit de arhitectul Karl Schinkel
în perioada 1825 – 1828, iar muzeul a fost inaugurat la 3 august 1830. Același
arhitect a asigurat și renovarea în stil neoclasic de la Berliner Dom (care
inițial era o catedrală barocă).
Nu departe putem vedea Catedrala din Berlin (Berliner Dom), o încercare ambițioasă a împăratului
William al II-lea de a crea o replică protestantă în Bazilica Sf. Petru din
Roma. Biserica este acum deținută de uniunea protestantă a bisericilor
evanghelice din Germania. Ca multe alte clădiri, a suferit pagube importante în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a necesitat multe operațiuni de
restaurare.
Neue
Wache (inițial sediul
gărzii prințului coroanei prusace) funcționează în prezent ca ”Memorialul Central
al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Este
o clădire datând din 1816, proiectată de arhitectul Karl Friedrich Schinkel, și
este considerată un punct de referință al arhitecturii germane neoclasice.
Poarta
Brandenburg este un reper
iconic al Berlinului și al Germaniei, care apare pe monedele euro germane (de 10,
20 și 50 de cenți); ea poate fi considerată și un simbol al istoriei tumultoase
a Europei și al unității europene, fiind amplasată pe fosta graniță dintre
Berlinul de Est și Berlinul de Vest. Monument neoclasic din secolul al
XVIII-lea, a fost construită din ordinul regelui prusac Frederick William al
II-lea în partea de vest a centrului orașului (cartierul Mitte), fiind în
același timp o intrare monumentală spre Unter den Linden, renumitul bulevard cu
tei care ducea spre palatul regal al monarhilor prusaci.
În imediata apropiere este clădirea Reichstag-ului, sediul tradițional al Parlamentului German
(Bundestag), despre care am mai vorbit într-o ediție anterioară. Puternic
afectată de bombardamente, a fost renovată în anii 1950 și, din nou, în anii
1990 sub coordonarea arhitectului britanic Norman Foster, când i-a fost
adăugată o impresionantă cupolă de sticlă peste zona sălii principale a
instituției.
Nikolaikirche sau Biserica Sf. Nicolaeeste
considerată deseori cea mai veche biserică din Berlin, situată tot în cartierul
Mitte. Zona din jurul bisericii este în prezent cunoscută pentru clădirile
medievale restaurate (sau în unele cazuri, imitații recente). A fost construită
între anii 1220 și 1230, ca biserică romano-catolică, dar în 1539, ca urmare a
schimbărilor de poziție ale Brandemburgului (zona Belinului) față de
papalitate, a devenit luterană. Trebuie menționat că în timpul celui de Al Doilea
Război Mondial, biserica Sf. Nicolae a fost grav afectată, mai cu seamă la
nivelul acoperișului și al turnurilor principale, care au fost distruse. Ruinele
se aflau în Berlinul de Est, iar autoritățile comuniste au aprobat refacerea
abia în 1981, folosind imagini și planuri vechi. Diferențele între materialele
de construcție inițiale și cele din perioada se văd cu ochiul liber, de altfel.
Prin urmare, avem de-a face mai degrabă cu o reconstrucție, decât cu o clădire
originală, care este folosită în principiu ca muzeu și ocazional ca sală de
concerte, având o acustică deosebită.
În aceste condiții, ceva mai ”originală” este biserica
medievală Sf. Maria, neafectată de
război, situată în apropiere. Cunoscută ca Marienkirche,
a fost menționată pentru prima dată în cronicile germane în 1292. Arhitectura
clădirii este în prezent compusă în mare parte din lucrări de restaurare care
au avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea și în perioada postbelică. Biserica
a fost și ea inițial o biserică romano-catolică, devenită luterană de la
Reforma Protestantă.
Încheiem cu un ansamblu arhitectural notabil, memorialul
evreilor uciși în Europa în anii nazismului (în germană Denkmal für die
ermordeten Juden Europas), cunoscut și ca Memorialul
Holocaustului (Holocaust Mahnmal).
Pe o suprafață de 4,7 hectare, aflată în pantă, au fost amplasate în anii 2003
– 2004 nu mai puțin de 2.711 de stele funerare de beton, de diferite înălțimi,
(de la 0,2 la 4,7 m), având o zonă de informare cu numele a aproximativ 3
milioane de victime ale Holocaustului evreiesc.