Să vorbim despre Viscri. Drumul principal al satului, neobișnuit de larg, mărginit de case tipice săsești, cu porți înalte, zidite, coșuri de gunoi din nuiele, chic-vintage-țărănești autentice, accesul abrupt spre cetate, cetatea însăși pusă astfel în valoare, cu săsoaica de la intrare îmbrăcată în port tradițional, muzeul amenajat la parter, cu obiecte autentice din sat… restaurantul din apropiere unde se mănâncă la un nivel greu atins și în orașe serioase de la noi sau de aiurea, turiștii preponderent străini și localnicii mulțumiți care-i cazează… sunt multe de povestit.
Să vorbim despre Viscri. Drumul principal al satului, neobișnuit de larg, mărginit de case tipice săsești, cu porți înalte, zidite, coșuri de gunoi din nuiele, chic-vintage-țărănești autentice, accesul abrupt spre cetate, cetatea însăși pusă astfel în valoare, cu săsoaica de la intrare îmbrăcată în port tradițional, muzeul amenajat la parter, cu obiecte autentice din sat… restaurantul din apropiere unde se mănâncă la un nivel greu atins și în orașe serioase de la noi sau de aiurea, turiștii preponderent străini și localnicii mulțumiți care-i cazează… sunt multe de povestit.
Să
vorbim despre Viscri. Drumul principal al satului, neobișnuit de larg, mărginit
de case tipice săsești, cu porți înalte, zidite, coșuri de gunoi din nuiele,
chic-vintage-țărănești autentice, accesul abrupt spre cetate, cetatea însăși
pusă astfel în valoare, cu săsoaica de la intrare îmbrăcată în port
tradițional, muzeul amenajat la parter, cu obiecte autentice din sat…
restaurantul din apropiere unde se mănâncă la un nivel greu atins și în orașe
serioase de la noi sau de aiurea, turiștii preponderent străini și localnicii
mulțumiți care-i cazează… sunt multe de povestit. Suntem însă singura
revistă de acoperișuri din țara aceasta, așa că vom vorbi despre ceea ce (sperăm)
știm cel mai bine, deși e mare tendința de a aluneca spre istorie și de a
admira renașterea aproape miraculoasă a unei localități, scoasă din uitare și
nepăsare. Și vom vorbi despre arhitectură, construcții și acoperișuri pentru
că, har Domnului, aici chiar avem despre ce vorbi și învăța.
Prințul Charles are o casă la Viscri și,
acestui fapt, retrasul sat brașovean îi datorează ieșirea din uitare și
abandon. Sat săsesc situat aproape în centrul geografic al țării, într-o zonă
cu relief splendid, deținătorul unei bijuterii medievale, cetatea și biserica
fortificată, Viscri nu a avut acces pe drum asfaltat până foarte curând.
Era chiar o frustrare a turiștilor că trebuie să treacă printr- reală aventură
ca să ajungă acolo (cu o mașină de teren, de regulă) – și chiar ajungeau, vreo
15.000 pe an. Autorul rândurilor de față a vizitat locul de câteva ori în
ultimii ani, e legat de zonă și a găsit cu plăcere acum un loc ce oferă o
experiență completă de turism cultural. Viscri e exemplul cert că
publicitatea schimbă în bine și cele mai încremenite și mai limitate
mentalități și cutume.
O
cetate țărănească
La Viscri avem de-a face cu una dintre cele mai
interesante biserici fortificate săsești, una din cele 6 înscrise în
patrimoniul mondial UNESCO. Ansamblul bisericii evanghelice fortificate păstrat
până azi este format din biserica propriu-zisă, incinta fortificată, cu drum de
apărare, două turnuri, două bastioane, turn de poartă și alte anexe. Charles,
Prințul de Wales și moștenitor al tronului Regatului Unit, prin fundația pe
care o susține și o patronează, Miha Eminescu Trust, a renovat biserica și
câteva case din localitate redându-le frumusețea și pitorescul inițiale. Deși
este evident o localitate cu tipic săsesc, puțini știu că inițial a fost
fondată și locuită de secui, apoi colonizată de sași în secolul al XIII-lea.
Este într-o zonă destul de retrasă față de drumurile principale, ceea
ce explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, ”Alba
ecclesia” (Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata
impozitului datorat episcopatului de Rupea (Kosd). Dar poziția retrasă a
prezentat și avantaje de ordin arheologic și patrimonial – aici s-a păstrat cel
mai vechi costum săsesc, cu piese din secolele XVII – XIX.
Pe la 1500, Viscri este enumerat printre
comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un
dascăl și… doi săraci. Activitatea principală a locuitorilor era agricultura,
cu foarte puține valențe urbane, ceea ce face locul și mai interesant. Aceasta
nu înseamnă că meșteșugurile nu erau dezvoltate, sau că legăturile satului cu
celelalte comunități săsești erau inexistente… ba din contră. Un asemenea
ansamblu arhitectural denotă puternice schimburi economice și culturale cu
comunitățile din jur. Prelucrarea pietrei nu era una dintre ocupațiile
localnicilor, deci cineva trebuie să-i fi ajutat sau să le fi transmis această
tehnică. Inscripţiile latine de pe ziduri dezvăluie numele unor meşteri – Johann
Hartmann din Lovnic, David Zanko şi Stephan Schuller din Ungra.
Aici, ca și în alte localități săsești, vechimea
bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfârșitul
al XII-lea. Biserica-sală de factură romanică, cum mai există în zona Rupei
doar în Homorod, (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de
la romanic la gotic) a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în
aceast edificiu. După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara
capelei, monede și cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta
datează între 1100 și 1120, ca aparținând unui grup de secui ce păzeau în acest
punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani.
Se pare că sașii, chiar dacă se ocupau cu agricultura, și-au luat în serios
rolul de păzitori ai graniței – împotriva turcilor, tătarilor, valahilor și a
tuturor celor care deveneau ostili.
Loc
de refugiu și centru al comunității
Construită deci în secolul al XIII-lea pe baza unei vechi
bazilici romane, biserica a fost fortificată în secolul al XV-lea și
transformată într-un ansamblu cu turnuri, bastioane și două ziduri de
apărare. Adaptarea capelei s-a efectuat în etape, în concordanță cu
evoluția socială a coloniștilor și condițiile istorice, respectiv trecerea de
la catolicism la protestantism, specifică majorității sașilor din Ardeal.
Este greu de spus cu exactitate în ce momente au fost
adăugate fortificațiile la nucleul romanic iniţial. Cu siguranță la 1494 se
lucra la aceste fortificații, conform unor documente sibiene. Curtinele, adică
porțiunile de fortificații dintre bastioane, sunt adaptate formei alungite a
bisericii şi turnului din vest, combinând zone curbe cu sectoare drepte. Înspre
est, fortificațiile au avut nevoie de mai multe contraforturi, protejate cu
țiglă în partea superioară, ceea ce le dă și un aspect mai îngrijit. În partea
de sus a acestor ziduri se presuspune că au existat mai multe sisteme de apărare
(creneluri) sau coronamente, acum înlocuite de acoperișuri care protejează
construcțiile și le fac mai ”domestice”. Și bastioanele au acum foișoare-galerii
de lemn și acoperișuri de țiglă, deși se știe că în Evul Mediu, atunci când
erau atacate, ar fi fost o eroare majoră să expui asediatorului un material (lemnul)
care ți-ar fi incendiat cetatea. Pe timp de pace… lucrurile stăteau cu totul
altfel, și era firesc să protejezi cumva aceste bastioane, care deveneau și
spații utile pentru viața comunității.
Două turnuri cu planimetrie dreptunghiulară sunt
amplasate în exteriorul curtinei, la est şi sud. În celelalte puncte cardinale,
au apărut alte turnuri: la nord unul uşor trapezoidal, iar în vest, cel mai mic
şi cel mai apropiat de forma unui pătrat. Orificiile de tragere din turnuri
sunt potrivite doar pentru arme de calibru mediu şi mic – acestea au apărut în
preajma mijlocului secolului al XVII-lea (1630-1647).
În mod normal, pe timp de restriște locuitorii stăteau la
parter, iar deasupra erau amenajate galeriile de tragere. Astăzi aspectul galeriilor
s-a schimbat prin acoperişuri oblice şi uniforme, probabil duse la o cotă mai
înaltă, dar și continuate în jos, până deasupra parterului. Foișoarele de lemn
construite astfel în partea superioară sunt sprijinite pe console, unele
extinse mult în exterior, la mai bine de un metru. Este o metodă de a lărgi
unghiul de observație asupra împrejurimilor cetății, dar și de a extinde
suprafața acoperișului, care astfel îndepărtează suficient apa de baza
turnului. Oricum, sistemul de acoperișuri este relativ recent – nu din Evul
Mediu, ci din perioada în care asediile nu mai reprezentau un pericol major;
Imperiul Austriac oferea de la începutul secolului al XVIII-lea suficientă
protecție, cu excepția unor evenimente de anvergură redusă, precum unele
incursiuni minore ale otomanilor sau revoltele cu caracter local… oricum,
acest tip de construcții au evoluat în timp, devenind, din loc de refugiu,
centru al comunității și depozit pentru diverse bunuri ale acesteia. De
exemplu, pentru prepararea și conservarea cărnurilor, păstrarea cerealelor
ș.a.m.d. Nu de neglijat este faptul că biserica fortificată era o mândrie
locală, un mod al sașilor de a se identifica în mijlocul altor etnii cu
moșteniri culturale diferite – unguri, români, evrei. Deși Transilvania a fost
considerată tot timpul un spațiu al toleranței religioase, unde protestantismul
(luteranismul) era acceptat fără probleme, existau tot timpul suspiciuni
într-un imperiu care se dorea catolic, iar ciocnirile dintre comunități pe
motive confesionale erau curente în Europa Centrală. Este de la sine înțeles
că, dincolo de participarea unor meșteri din zonă, biserica fortificată este în
principiu opera comunității, care a participat cu muncă efectivă și, ulterior,
cu întreținerea de-a lungul secolelor.
Înteresant este și faptul că biserica gotică a fost
integrată în acest sistem de apărare. Câteva coridoare de tragere sunt amplasate
chiar sub cornişa acoperişului, pe ambele componente majore (altar şi navă), sprijinindu-se
uneori pe arce care urcă din vechile contraforturi. Nava a fost unită cu
vechiul donjon, care, la rândul său, a fost supraînălţat până la cinci nivele.
Al şaselea nivel de turn este deja integrat în acoperiş, fiind dotat cu găuri
de tragere.
Este într-adevăr destul de dificil de stabilit ce exista,
la ce dată, pentru că au fost înregistrate numeroase reparaţii şi restaurări: 1715,
1717, 1743, 1845, 1930, 1970-1971, 2003, cele mai multe fără documentații
clare. Din anul 1999, ansamblul este protejat de o calificare a UNESCO, deci
intervențiile sunt atent supravegheate. Faptul că azi mai putem admira aceste
construcții se datorează și faptului că au fost întreținute de comunitățile
săsești în mod constant, până la dispariția acestora în diverse etape ale
secolului trecut. În timpul ultimului război mondial, apoi în timpul
comunismului și, ulterior, la deschiderea granițelor după 1989, sașii au
emigrat spre spațiul german; o parte considerabilă a trebui să treacă prin
deportări în Siberia, Bărăgan sau alte locuri neprimitoare. Până în clipa
plecării, aceștia s-au îngrijit de bisericile lor și le-au lăsat în stare
perfectă, ba chiar au încercat să le asigure continuitatea oferindu-le celor
rămași, de alte etnii, să le utilizeze, cu rugămintea de a nu le modifica
radical aspectul. Nu s-a întâmplat așa, din diverse motive – indiferență sau…
incompatibilități dogmatice.
De o importanță majoră pentru istoria meșteșugurilor pe
aceste meleaguri sunt ușile și porțile, batanţii de lemn întăriţi cu benzi de
fier dispuse pe şiruri relativ regulate, orizontale sau verticale. Gradul de
uzură indică vechimea lor considerabilă.
Soliditate,
simplitate și stil
Vizitatorul cetăților fortificate săsești este invariabil
și de la început impresionat de soliditatea așezărilor. Ziduri serioase, cu
grosimi de câteva cărămizi cap la cap, scări multicentenare din piatră, o
dorință evidentă de retragere, de apărare, de securitate. Inclusiv unele case
sunt durate din piatră, de cele mai multe ori cu pivniță și poate încă un cat,
cu poduri înalte, ”mansardabile” am spune noi azi, cu porți de acces din 2
rânduri de cărămidă și cu o proverbială înălțime care nu permite nicio privire
indiscretă. Acoperișurile sunt clasice și ele, din țiglă ceramică bine arsă, cu
secțiuni ale grinzilor generoase, contraforți și contravântuiri solide, excelent
executate.
În general, se remarcă prevalența materialelor naturale,
lemn, ceramică, piatră. Așezările săsești au rezistat sute de ani și sunt și
azi confortabile, mărturii ale unui stil de viață bine organizat. Românilor din
Ardeal le-a ramas și un proverb: ”E curat ca la sas în pivniță”.
Cetatea, centrul comunității, este o estență a modului de
a construi al sașilor; de fapt se pare că sașii au început să își construiască
locuințele din piatră și cărămidă abia pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Până atunci, cetățile erau singurele lor construcții din zidărie, casele fiind atunci
încă din lemn. Utilizarea pe scară largă a cărămizii obținute în sistem
semi-industrial se datorează reglementărilor imperiale care cereau evitarea
materialelor inflamabile. Prin urmare, cărămida și țigla ceramică au devenit
regula, nu excepția.
În majoritatea situațiilor, la biserica fortificată din
Viscri a fost folosită piatră, cu excepția unor anexe de dată mai recentă,
zidite din cărămidă. Mortarul este folosit judicios la zidărie și la tencuieli,
dând un aspect îngrijit pereților; turnul a rămas netencuit, lăsând la vedere
piatra care, chiar dacă nu a fost cioplită paralelipipedic, precum la cetățile
marilor orașe, a fost așezată cu grijă în ziduri trainice, care au rezistat
secolelor.
Între etaje, au fost construite planșee de lemn masiv, pe
grinzi groase, solide, din lemn local, unele dintre ele multiseculare, în mod
vizibil. Țigla de la acoperișuri este amplasată pe lațuri echidistante, dese,
astfel încât construcția inspiră soliditate și siguranță. Este model
biberschwanz (solzi), tradițională pentru Ardeal, mai ales pentru localitățile
locuite de germani, rămasă în memoria locului sub denumrea de ”țiglă săsească”.
Și în prezent este apreciată, inclusiv
cea veche, care a devenit vandabilă pe piața liberă. Ar fi interesant cine și de
unde face rost de această țiglă…
Cumva și saxonii germanici au îndulcit goticul lor
caracteristic în acest spațiu de deal-vale, ca să-l cităm pe Blaga, născut nu
departe de Viscri. Barocul, care a influențat arhitectura caselor, se regăsește
și aici în unele ornamente, mai ales la biserică. Senzația persistentă e de
confort, de familiaritate, de stil bine definit prin simplitate, dar departe de
a fi sărăcăcios, ci mai degrabă masiv, trainic. Lucrurile au făgașul lor, nu se
doresc schimbate, au dovedit deja că rezistă și sunt superioare multor
artificii moderne. Nu e forțată o comparație cu lumea orologeriei – ceasurile
high-end, de la branduri cu adevărat valoroase, așa-numitele ”dress watches”, sunt
în fond neașteptat de simple, fără inutile brizbrizuri și paiete care frizează
kitschul și prostul gust. Marile branduri ale industriei cultivă aspectul redus
la esențial, accentuând unele linii de stil definitorii devenite icon. Chiar
dacă respectiva piesă este din metal prețios și diamante, simplitatea rămâne
cuvântul de ordine.
Trebuie spus că în ultimul timp se remarcă un interes tot
mai mare al investitorilor pentru zona săsească, mulți orășeni realizați
financiar achiziționându-și case săsești pe care, dincolo de unele investiții în
finisaje, nu trebuie să le repare amplu structural, pentru că nu e nevoie.
Parafrazând o reclamă din deja amintita lume a orologeriei elvețiene, nu deții
propriu-zis o casă săsească, doar o păstrezi cum se cuvine pentru a o preda
urmașilor tăi.