După ce isprăvesc de construit, cei „nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari/ Şi Manoli – zece,/ Care-i şi întrece” se odihnesc pe acoperişul bisericii, mândri de opera lor. Manole era tulburat, desigur, pentru că tocmai îşi zidise soţia într-un perete, pentru a confirma faptul că orice mare realizare are nevoie de un sacrificiu – de data aceasta un sacrificiu uman, cu rezultate pe măsură.
După ce isprăvesc de construit, cei „nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari/ Şi Manoli – zece,/ Care-i şi întrece” se odihnesc pe acoperişul bisericii, mândri de opera lor. Manole era tulburat, desigur, pentru că tocmai îşi zidise soţia într-un perete, pentru a confirma faptul că orice mare realizare are nevoie de un sacrificiu – de data aceasta un sacrificiu uman, cu rezultate pe măsură.
După
ce isprăvesc de construit, cei „nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari/ Şi Manoli
– zece,/ Care-i şi întrece” se odihnesc pe acoperişul bisericii, mândri de
opera lor. Manole era tulburat, desigur, pentru că tocmai îşi zidise soţia
într-un perete, pentru a confirma faptul că orice mare realizare are nevoie de
un sacrificiu – de data aceasta un sacrificiu uman, cu rezultate pe măsură.
Negru-vodă, cel care a finanţat lucrarea, îi întreabă pe meşteri dacă pot
ridica o construcţie şi mai frumoasă decât aceasta. La răspunsul lor pozitiv,
poate cam arogant, Negru-vodă îi condamnă la moarte dărâmându-le schelele şi
lăsându-i pe acoperiş, pentru ca nimeni să nu mai poată construi ceva mai
frumos. Pentru a coborî, constructorii îşi fac aripi de şindrilă, dar mor
zdrobiţi de pământ în încearcarea temerară de a zbura. Un sacrificiu şi mai
mare, în care sunt distruşi inclusiv creatorii operei de artă. Acoperişul
bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş este aşadar un loc cheie al legendei
Meşterului Manole, culmea creativităţii şi punctul tragediei finale, care face
memorabil acest mit. Mulţi dintre cei care ajung aici se uită la turlele
bisericii şi se întreabă de unde au încercat să zboare eroii noştri; observă
graţioasele cupole gri, metalice, de un rafinament rar, unic în arhitectura
românească.
Cu riscul de a fi un pic iconoclaşti, am putea spune că
turlele bisericii nu erau la fel de frumoase la început. Poate că învelitoarea
era chiar din şindrila folosită de meşteri pentru a zbura – lemnul era cel mai întâlnit
material, inclusiv pentru acoperirea bisericilor. Cu siguranţă, la un moment
dat a fost montată o învelitoare de metal (de plumb, lipită cu cositor), astfel
că, în 1611, principele Ardealului Gabriel Bathory şi armata sa, pe lângă
jefuirea mormintelor, au ţinut să ia şi acoperişurile turlelor, pentru a le
topi şi transforma în gloanţe. Astfel, construcţia a rămas expusă intemperiilor,
ceea ce a dus la degradarea ei, mai ales a picturilor interioare. Acoperişul a
fost refăcut ulterior, dar din imagini vechi tragem concluzia că actuala formă
a turlelor, cu acoperişurile lor, datează de la marea refacere încheiată în
1885, înainte fiind ceva mai puţin elaborate. Este nevoie deci să vedem câteva
repere istorice ale acestei construcţii care anul trecut a atins remarcabila
vârstă de o jumătate de mileniu.
Cinci
secole de istorie, cel puţin
Legenda spune că, la începutul construirii bisericii, tot
ce se edifica ziua se surpa noaptea; se pare că de vină sunt cutremurele din 1444
și 1446, destul de puternice (specialiștii îl estimează pe al doilea la 7,5 pe
Scara Richter). De fapt, aici exista atunci o altă construcţie cu statut de
Catedrală Mitropolitană a Țării Românești, construită începând cu 1439, pe
locul unei biserici mai vechi, de la mijlocul secolului al XIV-lea. Devenită o
ruină, catedrala nu a fost refăcută imediat, ctitorul ei, domnitorul Vlad
Dracul, fiind asasinat în 1447. Abia în 1514 s-a decis reconstruirea, fapt de
asemenea reflectat de legendă, dar nu de către Negru Vodă (un personaj a cărui
existență încă stârnește controverse), ci de către un alt voievod faimos, menţionat
în cronici, Neagoe Basarab (1512 – 1521).
Construcția a început în 1514 și a durat cam trei ani, Neagoe Basarab fiind
decis nu doar să refacă zidurile năruite, ci și să aloce acestei biserici fonduri
importante şi toată măiestria meșterilor de care dispunea. Voievodul însuși
avea cunoștințe în domeniu, dobândite în timpul studiilor la Constantinopol și
în Italia, precum și în numeroasele călătorii întreprinse în Europa. Se pare
chiar că a fost implicat ca administrator în ridicarea unei moschei în capitala
Imperiului Otoman, având ca arhitect șef un armean pe nume… Manoli. Cert
este că la construcția bisericii din Argeş au participat meșteri români și
străini care i-au imprimat o formă tradițional ortodoxă, cu plan format din
pronaos, naos și altar, dar aducându-și fiecare aportul prin decorațiuni
caracteristice propriei culturi (armene, persane, georgiene, arabe, gotice); cu
toate acestea, s-a creat un design unitar, cu motive care rareori se repetă,
creând un stil arhitectural eclectic dar deosebit de original.
Materialele au fost dintre cele mai bune și mai scumpe,
printre care calcar din nordul actualului județ Argeș, de la Albești (zonă
declarată acum rezervație naturală de tip geologic datorită fosilelor
înglobate), sau marmură adusă tocmai din Grecia, cu aprobare de la autoritățile
otomane, acest material fiind prohibit când era folosit pentru biserici – era
permisă doar la ridicarea moscheilor. Aurul, argintul și pietrele prețioase sau
semiprețioase au fost folosite pentru catapeteasmă, icoane și imaginile
ctitorilor. Așa cum ne lasă mărturie călători învăţaţi ai veacurilor trecute,
precum Gavriil Protul (secolul al XVI-lea), Paul de Alep (1654) sau ambasadorul
britanic Robert Ainslie (1794), Mănăstirea Curtea de Argeș devenise un reper al
arhitecturii balcanice, sirianul Paul de Alep numind-o chiar ”una dintre
minunile lumii”.
Mănăstirea a suferit câteva distrugeri, precum cea din 1610 – 1611, provocată
de Gabriel Bathory; Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino au refăcut lăcașul. Au
urmat însă războaiele dintre ruși și turci în secolul al XVIII-lea, în timpul
cărora Curtea de Argeș a fost prinsă în teatrul de operațiuni, cutremurele din
1802 și 1838, precum și câteva incendii care au adus de asemenea pagube. Din
fericire, permanent s-au găsit oameni cu credință și dare de mână care au
reparat stricăciunile, cu danii care s-au adăugat la banii proveniți de la vama
către Transilvania, hărăzită mănăstirii încă de pe vremea primului ctitor.
Contestată
şi acceptată drept capodoperă
Cea mai importantă intervenție a fost totuși cea a arhitectului francez André
Lecomte du Noüy, însărcinat în 1875 să restaureze clădirea, pentru a deveni
necropolă a familiei regale. Drumul până la rezultatele vizibile azi a fost
însă destul de sinuos. În 1867, la numai un an de la urcarea pe tron, Carol I,
pe atunci încă principe (şi nu rege), era preocupat de înfiinţarea unei
necropole regale şi a ales Curtea de Argeş, pentru a-şi arăta ataşamentul faţă
de noua lui ţară, păstrându-i tradiţiile voievodale. Oricum, unele demersuri similare
fuseseră făcute încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Dar vor trece
ani buni până când lucrurile vor începe să se mişte, după numeroase evaluări,
schimbări de proiecte, schimbări de arhitecţi, responsabili, cercetări
ştiinţifice, contestări – parcă ar fi fost în zilele noastre. Între 1870 şi
1873 abia se reface soclul şi se ridică schelele. Dar în 1875, ministrul
cultelor nou instalat Titu Maiorescu reuşeşte să facă ordine în acest caz, să
decidă proiectul şi arhitectul; Lecomte se apucă de treabă (refăcând schelele,
desigur, instabile) iar în 1878 Carol I poate vizita în sfârşit un şantier care
avansa, exprimându-şi satisfacţia că totul este în regulă, chiar dacă Războiul
de Independenţă întârziase lucrările.
Aspectul de acum se datorează aşadar acestor restaurări
din anii 1875-1886, la care a participat și arhitectul român Nicolae
Gabrielescu. Unii specialiști au fost de părere că prin acele lucrări a fost
diminuată valoarea istorică a monumentului, Lecomte du Noüy folosind o tehnică
de renovare controversată: demolarea efectivă și reconstruirea din temelie a
edificiului. Rigurozitatea detaliilor, fără urme importante de trecere a
timpului, arată că decorațiunile sunt parţial de dată recentă, dar au respectat
stilul și motivele originale. Cu această ocazie, turlele au fost modificate (au
devenit mai zvelte, ceea ce poate fi considerat un adaos benefic), dar fresca
originală, având la bază realizarea zugravului Dobromir din timpul domnului
Radu de la Afumați (1526), a fost îndepărtată pentru a face loc unei noi
picturi cu foiță de aur. Fresca îndepărtată există încă, păstrată la Muzeul
Național de Artă și la Muzeul Național de Istorie al României din București. În
timpul intervențiilor a fost demolat și un paraclis ridicat în timpul domnilor
fanarioți, pentru a face loc unui parc și reședinței regale construite din
cărămidă decorativă în partea de est a mănăstirii, cu un nou paraclis. De
asemenea, au dispărut clopotnița ridicată de Matei Basarab și structura de
apărare a mănăstirii, care se ridica pe două niveluri.
Una dintre primele achiziţii de materiale, făcute încă
din 1869, a fost reprezentată de tabla de plumb pentru învelitoare. Au fost
cumpărate 150 de foi de tablă cântărind peste 15 tone, de la firma vieneză
Winiwarter; după ce a sosit în Gara Filaret, marfa a fost păstrată în depozitele
unei biserici din Capitală, pentru a fi adusă la Curtea de Argeş abia în 1875. În
timpul lucrărilor de restaurare, arhitectul francez a dovedit un anumit grad de
creativitate, ceva mai mult decât era dispusă să permită comisia responsabilă,
formată din pictorul Theodor Aman, directorul Băncii Naţionale Theodor
Ştefănescu, sculptorul Karl Storck şi arhitectul Alexandru Săvulescu. I-au fost
reproşate, pe lângă depăşirea de buget, răzuirea excesivă a pietrelor originale
şi ornamentele noi adăugate acoperişului. Conform unor imagini mai vechi,
cupolele aveau o ornamentaţie ceva mai sobră, ceea ce nu era neapărat mai
frumos – depinde şi de gusturi. După alte câteva rapoarte, discuţii şi justificări
ale cheltuielilor, comisia de recepţie, formată în principal din arhitecţi, a
considerat că restaurarea nu a adus modificări importante stiului iniţial al
bisericii, aşadar Lecomte a fost descărcat de sarcină. Dar, aşa cum se întâmplă
deseori cu un proiect, după ce timp de mulţi ani nimeni nu face nimic, cel care
reuşeşte să îl înceapă şi să îl ducă la bun sfârşit încasează o mulţime de
reproşuri. Anii 1890 abundă în contestaţii din partea unei serii lungi de
arhitecţi, sculptori şi alţi intelectuali (unii dintre ei minori la demararea
lucrărilor), inclusiv din partea lui Nicolae Gabrielescu, secundul arhitectului
francez pentru aproape 15 ani…
În secolul trecut, contestaţiile au dispărut şi a devenit un adevăr unanim
recunoscut faptul că biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este o capodoperă, în
ciuda (sau mai degrabă datorită) intervenţiilor lui Lecomte du Noüy. Mult
blamatele ornamente din zonele de streaşină ale cupolelor şi intarsiile de pe
suprafeţele învelitorilor au fost recunoscute ca deosebit de inspirate. În
fond, arhitectul nu a făcut decât să preia câteva motive de pe faţade (la
ferestre de pildă), de inspiraţie arabă şi georgiană, şi să le integreze la
nivelul acoperişului. Şi ce putea fi mai reprezentativ pentru noua regalitate
decât motivul crinului? Lanţurile de plumb şi crucile aurite întregesc această
dantelărie metalică de o alură pe care niciun arhitect român nu a mai avut curajul
să o reinterpreteze.
Rezistenţa
prin arhitectură
În interiorul bisericii cu hramul Adormirea Maicii
Domnului, în pronaos, au apărut în timp, pe lângă locurile de odihnă ale
familiei lui Neagoe Basarab, inclusiv al lui Radu de la Afumați, ginerele
acestuia, mormintele regilor Carol I şi Ferdinand, respectiv al reginelor
Elisabeta și Maria. Lespedea de piatră a lui Radu de la Afumaţi, care îl
înfățișează pe voievod călare și cu sceptrul în mână, este considerată cea mai
valoroasă din punct de vedere artistic și istoric. Dat fiind spaţiul restrâns,
în apropierea bisericii a fost construită începând cu 2009 o nouă Catedrală
Arhiepiscopală şi Regală, cu 16 morminte, în care şi-au găsit deja locul de
veci Regina Ana în 2016 şi Regele Mihai I în decembrie 2017.
Azi biserica Meşterului Manole ni se pare familiară, deoarece a fost un
obiectiv mediatizat și a influențat felul de a privi arhitectura religioasă
românească; totuși, puțini au avut curajul de a merge pe această cale deschisă
într-o epocă în care românii își descopereau identitatea artistică pornind de
la tradiții bizantine, atonite, cu influențe sârbeşti sau bulgăreşti, eventual
gotice în Moldova, pentru a face față presiunilor otomane de islamizare. Important
ar fi să conştientizăm măcar valoarea monumentului, dacă nu putem continua să
creăm inovativ; nu cu mult timp în urmă, cineva a decis să monteze aici nişte
„termopane” – nu foarte vizibile, şi totuşi…
Prin aceste dantelării în piatră, marmură, bronz, plumb
sau lemn, dintre care unele nu sunt văzute deloc ca ”ortodoxe”, prin albul ei
ireal, zveltețea și liniile spiralate, impresionante la nivelul turlelor, se
poate spune că Mănăstirea Curtea de Argeș rămâne un fenomen unic, irepetabil.