Lângă Spitalul Colțea din București, nu departe de Centrul Vechi, putem admira de curând o clădire eclectică construită acum un secol și renovată în anii din urmă de către arhitectul italian Leonardo Rossi, specializat în restaurare. Rezultatul este unul de excepție: o adevărată bijuterie arhitectonică, o renovare cu extraordinară grijă pentru detaliu, un acoperiș realizat din titan-zinc de cea mai bună calitate, având o cupolă cu lanternou înnobilată spre fronton de un grup statuar semnat de Dimitrie Paciurea (reprezentând Himera la mijloc, Cloto la stânga și Mercur la dreapta), restaurat la rândul său.
Lângă Spitalul Colțea din București, nu departe de Centrul Vechi, putem admira de curând o clădire eclectică construită acum un secol și renovată în anii din urmă de către arhitectul italian Leonardo Rossi, specializat în restaurare. Rezultatul este unul de excepție: o adevărată bijuterie arhitectonică, o renovare cu extraordinară grijă pentru detaliu, un acoperiș realizat din titan-zinc de cea mai bună calitate, având o cupolă cu lanternou înnobilată spre fronton de un grup statuar semnat de Dimitrie Paciurea (reprezentând Himera la mijloc, Cloto la stânga și Mercur la dreapta), restaurat la rândul său.
Lângă
Spitalul Colțea din București, nu departe de Centrul Vechi, putem admira de
curând o clădire eclectică construită acum un secol și renovată în anii din
urmă de către arhitectul italian Leonardo Rossi, specializat în restaurare.
Rezultatul este unul de excepție: o adevărată bijuterie arhitectonică, o
renovare cu extraordinară grijă pentru detaliu, un acoperiș realizat din titan-zinc
de cea mai bună calitate, având o cupolă cu lanternou înnobilată spre fronton
de un grup statuar semnat de Dimitrie Paciurea (reprezentând Himera la mijloc,
Cloto la stânga și Mercur la dreapta), restaurat la rândul său. Poate fi un
model pentru București și, în particular, pentru zona aferentă care, din
nefericire, nu se bucură de prea mare atenție din partea locatarilor și nici a
edililor. Vă prezentăm un interviu cu domnul Leonardo Rossi, care a avut
amabilitatea să ne dea câteva informații despre această lucrare remarcabilă.
Cum a ajuns această clădire veche, uitată de bucureșteni,
să aibă din nou o cupolă, probabil una dintre cele mai frumoase din București?
Când am început renovarea, cupola acoperișului original nu
mai exista de ceva timp; se pare că aceasta a fost distrusă într-un incendiu, iar
în loc am găsit un simplu acoperiș de tablă ruginită. Ceea ce vedeți acum este
reconstituit după o serie de fotografii făcute în 1927, cu ocazia inaugurării
unei aripi a Spitalului Colțea, în care se putea vedea și clădirea aceasta. Acoperișul
a fost refăcut identic după fotografiile respective, cu excepția câtorva mici
detalii. Am ținut să păstrăm și să renovăm cu prioritate grupul statuar
realizat de Dimitrie Paciurea, amplasat chiar în fața cupolei, chiar dacă mulți
ne sfătuiau să renunțăm la el, să îl îndepărtăm, fiind destul de complicat și
costisitor de recondiționat. Anterior, acesta a fost denumit în mod incorect
„Sfinx”, de fapt este o Himeră autentică, figură mitologică des întâlnită în
ultimele opere ale sculptorului. În fond, această restaurare a grupului statuar
a însemnat o parte importantă din investiție, în condițiile în care totul s-a
făcut doar la fața locului, fără a mișca nimic de acolo. Timp de 4 luni, o
echipă de 4 oameni specializați și acreditați au lucrat doar la acest grup
statuar.
Ce alte provocări ați mai întâmpinat în această renovare?
Ca arhitectură, a fost un proiect dificil în primul rând
pentru că a fost greu de desenat, cu o serie de curbe complicate; în al doilea
rând, am avut o situație pe teren imprevizibilă, nu știam ce vom găsi pe măsură
ce demolam elementele instabile sau inutile, de aceea am încercat ca în faza de
proiectare să anticipăm cât mai multe aspecte. Partea cea mai grea a fost însă
faptul că spațiul pentru organizarea de șantier a fost practic inexistent, iar
autoritățile locale nu ne-au permis să ne extindem cu șantierul nici măcar un
metru, fie și pentru a depozita câțiva saci de gunoi. În fine, șantierul
nostru, cu toate dificultățile lui, a durat mai bine de trei ani, muncind zi de
zi. De fapt, nici nu este o clădire la care să poți lucra cu 30 de oameni, să
te poți desfășura în voie, pentru că nu ai spațiul necesar. Cea mai mare parte
din timp au lucrat 2 oameni, rareori 4 sau 6 oameni. A fost o dorință a mea să recuperez
această clădire, chiar o ambiție, și nu știu dacă acum, cu toată experiența din
spate, aș lua-o de la capăt.
Este o clădire spațioasă? Pare destul de impozantă din
stradă, se remarcă imediat.
Nu chiar. Are cam 80 de metri pătrați pe nivel, pe care
am încercat să îi gestionăm cât mai bine. Nici foarte înaltă nu este, chiar
dacă a fost construită mai târziu față de clădirile din jur, care datează din
anii 1880 – 1890. Din păcate acestea au cam rămas în paragină, oamenii nu le
îngrijesc cum trebuie sau chiar deloc. Foarte grav este însă că le renovează
fără aprobarea nimănui, fără niciun plan, studiu istoric sau concept individual
și de ansamblu al zonei. Fiecare își schimbă ferestrele și acoperișul cum vrea,
ba chiar unii se apucă să le supraetajeze…
Ce ați reușit să păstrați aici, să recondiționați?
Pe vremea comuniștilor clădirea a fost locuită de diverse
familii, nu foarte educate și nici conștiente de valoarea ei, prin urmare care
nu s-au purtat prea bine cu ceea ce au găsit aici. După cum ați văzut, casele din
jur nici acum nu se bucură de o soartă mai bună, și multe dintre ele ar merita.
Am păstrat și restaurat tot ce a rămas de bună calitate. O parte din uși sunt
cele originale, vitraliile de asemenea, acestea au putut fi salvate. Renovarea
este și o pasiune a mea, pe care m-am concentrat în ultimii ani, îmbogățindu-mi
astfel activitatea de antreprenoriat.
Spuneți-ne câteva cuvinte despre acoperiș – cum a fost
realizat, cu ce materiale, cum ați găsit specialiști în domeniu?
Învelitoarea din titan-zinc, un sortiment de la
Rheinzink, dar și partea de ornamentică, au fost executate de montatorii de la Valcon
Roofs, sub conducerea domnului Virgil Baciu si echipa sa coordonată de ing.
Costi Vrabie. Am mai lucrat cu această firmă și pentru alte proiecte, biserici
și nu numai, și știu că au un portofoliu important de lucrări. Sub învelitoare,
a fost necesar un strat consistent de termoizolație, în scopul mansardării spațiului
locuibil. Am optat pentru vată minerală Ursa, în trei straturi de 10 cm
grosime, la o suprafață cumulată de circa 450 mp. De fapt, a fost realizată o
structură de acoperiș ventilat – începând din interior avem lambriu, cele trei
straturi de vată minerală, apoi două straturi de OSB (12 + 8 mm, necesare pentru
că acoperișul este curbat), folia anticondens, un covor de ventilație special și
învelitoarea Rheinzink propriu-zisă.
Ce v-a determinat să optați pentru un produs anume, de
pildă pentru vata minerală de la Ursa?
M-au interesat anumite caracteristici de termoizolare, în
speță coeficientul de transfer termic foarte bun, raportat la un preț corect.
Dar aș mai remarca un aspect: este foarte important să lucrezi cu cineva care
este interesat de nevoile tale, care vine cu mostre pe șantier, explică, îți
acordă atenție. Cu Ursa România mai lucrasem anterior, pentru un proiect ceva mai
mic, am văzut că produsele lor sunt promovate în media și am apreciat felul în
care a decurs colaborarea cu reprezentantul firmei. La un preț anume am avut atât
niște caracteristici bune de termoizolare, cât și un serviciu bun, cu o implicare
reală în proiect.
Ați participat la numeroase construcții și renovări în
România. Cum se construia în București acum o sută de ani?
Spre dezamăgirea mea, în București nu prea am găsit
materiale de bună calitate, nici măcar la clădirile vechi. Părerea mea este că
nici acum o sută de ani nu se construia prea bine aici, probabil pentru că nu
erau surse apropiate pentru materialele de calitate. Un lucru sugestiv este că
nu am găsit în cadrul renovărilor nicio bucată de stejar, majoritatea caselor
au dulgheria și tâmplăria din lemn de brad. Pentru noi, cei care suntem
specialiști în restaurare, spunem că bradul se folosește doar pentru foc. Bucureștiul
pare un oraș făcut din nisip și din brad. E greu să restaurezi așa ceva, o spun
cu părere de rău. Nu găsești piatră adevărată, cam totul este imitație,
aparență. Nici măcar monumentele nu sunt toate din piatră. Era o perioadă în
care se acumulaseră niște cunoștințe și tehnici prin care puteai să eviți să
folosești un bloc de marmură, apelând la un material care să arate ca marmura. Este
adevărat, și ritmul de dezvoltare al Bucureștiului a fost rapid, în 1850 era doar
un orășel. Putem vedea asta în fotografiile de epocă.
Se pare că în orașele din Ardeal lucrurile stau mai bine.
Acolo putem vorbi de altă educație, casele au fost făcute
mai bine, mai temeinic, oamenii țin mai mult la la lucruri de acest gen. De
aceea și o restaurare în Ardeal are șanse mai bune de succes, rezultatele
pot fi mult mai durabile. Este o discuție lungă, o problemă culturală în primul
rând.
Nu doriți să participați cu acest proiect la concursurile
de arhitectură?
Este o idee la care am reflectat, încă nu am participat,
dar sper să se întâmple într-o bună zi, când va fi momentul potrivit. Am vrut
în primul rând să fie pusă la punct din toate punctele de vedere și să fie
locuită, funcțională, vie, ca să o pot prezenta cum trebuie.
