Castelul Balmoral nu are nevoie de multe prezentări – presa din întreaga lume relatează în fiecare an, în august, despre sosirea aici a familiei regale britanice pentru un concediu de câteva săptămâni. Domeniul în sine este superb, în buna tradiție britanică, durată pe stil, etichetă și decență.
Castelul Balmoral nu are nevoie de multe prezentări – presa din întreaga lume relatează în fiecare an, în august, despre sosirea aici a familiei regale britanice pentru un concediu de câteva săptămâni. Domeniul în sine este superb, în buna tradiție britanică, durată pe stil, etichetă și decență.
Castelul Balmoral nu
are nevoie de multe prezentări – presa din întreaga lume relatează în fiecare
an, în august, despre sosirea aici a familiei regale britanice pentru un concediu
de câteva săptămâni. Domeniul în sine este superb, în buna tradiție britanică,
durată pe stil, etichetă și decență. De altfel, dat fiind caracterul privat al
locului, accesul vizitatorilor este permis doar în parcul exterior și în clădirile
anexă; singurul spațiu interior în care se poate intra, fără a putea fotografia
însă, este sala de bal. Dar nu este o problemă, pentru că ceea ce ne
interesează este arhitectura exterioară a acestui edificiu, stilul baronial
scoțian definit în blocuri de granit extras din carierele locale, acoperișul cu
învelitoare din ardezie și spectaculoase coșuri de fum care dau construcției o
dinamică aparte.
Un
cadou regal
Castelul în forma actuală este un edificiu impunător
ridicat pe o moșie din zona Aberdeenshire (vestul Scoției), achiziționată de
către Prințul Consort Albert din fonduri proprii (în mai multe etape, de la
diferiți proprietari, între 1848 și 1852) și oferită cadou soției sale, Regina
Victoria. Istoria locului este însă mult mai veche. Astfel, în perioada 1316
– 1390 reședința a fost deținută de regele scoțian Robert al II-lea, iar în
1390 Sir William Drummond a construit aici și o casă de vânătoare. În secolul
al XV-lea, moșia a fost deținută de Alexander Gordon, Conte de Huntly, care mai
ridică aici o construcție, iar pe la 1830 Sir Robert Gordon închiriază
proprietatea de la un anume James Duff și demarează o renovare, cu extensii în
stil baronial proiectate de arhitectul John Smith din Aberdeen. În 1848,
prințul Albert începe să cumpere domeniul, care îi amintea de locul său natal,
Turingia, și începe extinderea prin noi camere, cabane și anexe concepute cu
ajutorul proiectanților John și William Smith (tată și fiu, arhitecți ai
orașului Aberdeen). Regina Victoria îl încurajează pe Albert să ridice lucrările
la un nou nivel, dată fiind și creșterea numărului de membri ai familiei, așa
că în 1853 începe construirea de la zero a castelului propriu-zis, la o sută de
metri de vechile clădiri, într-un loc cu perspectivă mai bună asupra
peisajului. A fost ales stilul baronial scoțian, asemănător vechiului castel,
unii spun că într-o manieră ”germanică”, mai ordonată, datorită implicării
Prințului Albert în proiect. În 1855, familia regală se mutase deja în noua
locuință, când venea la Balmoral, urmând ca o parte din vechile clădiri să fie
ocupate de personal; vechiul castel a fost demolat, pentru a nu obtura
persectiva.
Proprietate
privată
Construirea acestui castel din fonduri proprii,
implicarea familie regale și faptul că și-a organizat aici vacanțele de vară au
avut un rol deosebit în consolidarea coroanei britanice, în strângerea
relațiilor cu Scoția și o dovadă a atașamentului Reginei Victoria față de
cultura Highland.
În acest sens, începând cu anul 1848, când Regina
Victoria a asistat pentru prima oară la sărbătoarea Highland Games, care
celebrează cultura scoțiană și celtică, membrii casei regale sunt prezenți la
aceste evenimente în fiecare an în orașul Braemar, situat la aproximativ 11 km
de Balmoral. Cel puțin Regina Elisabeta a II-a a participat la fiecare
dintre ultimele ediții ale acestei manfestări cu o vechime de peste două secole
(în varianta modernă, deși tradiția e mult mai veche), care se desfășoară în
prima sâmbătă din luna septembrie.
În prezent, moșia și castelul au statut de proprietate privată
a Reginei Elisabeta a II-a și nu face parte din domeniile
coroanei. Domeniul acoperă o arie de circa 20.000 de hectare: terenuri de
vânătoare, grădini, parcuri, doar o mică parte fiind deschisă publicului – mai
exact, singurele zone accesibile vizitatorilor sunt sala de bal, muzeul și
grădinile. Accesul la castel se face pe un drum pitoresc și profund rural, cu
benzi înguste și care străbate dealuri înalte pe care pasc oi, singurele suflete
prezente în zonă, în afară de foarte numeroșii turiști.
Castelul a rămas în conștiința supușilor coroanei
britanice, a lumii întregi, și datorită persoanelor care i-au trecut pragul,
episodic sau cu regularitate. Astfel, în septembrie 1896, Regina Victoria l-a
primit la Balmoral pe Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și pe Împărăteasa
Alexandra, iar prințul Charles și Prințesa Diana au petrecut aici o parte din
luna de miere (deși se pare că Dianei nu îi plăcea foarte mult atmosfera). În
1997, Regina Elisabeta a II-a era la Balmoral când a fost
anunțată moartea Prințesei Diana. Prințul William, Ducesa Catherine
și Prințul George au petrecut aici o săptămână în luna noiembrie 2014, în
perioada Halloween-ului. O ilustrare a castelului a apărut și pe spatele
bancnotei de 100 de lire.
La momentul actual, la castel sunt angajați permanent în
jur de 50 de oameni, iar vara numărul acestora crește cu 50-70 de persoane,
care lucrează sezonier. În sezonul cald, ușile proprietății se deschid pentru
oaspeți de seamă, importante familii regale din întreaga lume. Alimentele necesare
consumului înalților oaspeți sunt preparate în bună parte cu ingrediente de pe
domeniul Balmoral, vizitatorii putând vedea pe viu grădinile de zarzavat și legumele
ce vor ajunge pe masa regală. Astfel, salata, verdețurile, dar și florile ce
vor înmiresma încăperile sunt semănate cam cu o lună înainte de venirea
reginei, fiind culese treptat pentru întreg sejurul.
Stil
baronial scoțian
Este interesant de remarcat că, deși după achiziționarea
castelului de către familia regală mulți oameni de vază din Londra au ținut să
aibă și ei o casă de vânătoare în zonă, Castelul Balmoral a rămas o
proprietate cu o percepție estetică oarecum controversată, fiind considerat de
unii aristocrați chiar kitch, printre altele deoarece era împodobit cu multe
țesături de tartan, specifice Scoției. Deși este numit castel, funcția
principală a Balmoralului este aceea a unei case de vacanță, tipică pentru
epoca victoriană. Specifice sunt turnul principal pe șapte niveluri, cu ceas, turlele
cu formă de con sau de ”piperniță” (”pepper pot turrets”, în limbaj local) și
multe alte elemente distinctive.
Arhitectura baronială scoțiană este un stil apărut
în secolul al XIX-lea, avându-și originea de fapt în secolul al XVI-lea, în
perioada medievală franceză, când se construiau castele și case turn la care
goticul se îmbina cu renascentismul, dar și în stilurile autohtone Tudor și
Iacobin. În Scoția, fenomenul a apărut relativ târziu (scriitorul Walter Scott
a avut un rol covârșitor în nașterea istorismului scoțian), în contextul
romantismului neogotic european, și a rămas popular până în timpul
Primului Război Mondial, extinzându-se atât în Irlanda și celelalte regiuni
britanice, cât și în Canada, Noua Zeelandă și SUA. Clădirile stilului pot fi
recunoscute prin turnurile împodobite cu turle mai mici, turnurile conice, o
anumită asimetrie care se regăsește și la nivelul acoperișurilor cu dimensiuni
inegale, delimitări ale acoperișurilor ce se termină în creneluri sau cu
parapete în trepte, ferestre ornamentate de diferite dimensiuni,
ornamentele medievale pentru acoperișuri, foișoare surprinzătoare și amenajarea
unor camere din care se putea admira peisajul. Sunt prezente de asemenea pridvoare,
portițe, porți monumentale care deschid drumul mașinilor către curțile
interioare, chiar poduri mobile peste canale defensive, tot ce poate evoca
epoca medievală, deodată cu o pasiune remarcabilă pentru heraldică și
genealogie. Stilul nu a fost folosit decât în proiectele celor cu resurse
financiare serioase (inclusiv instituții ale statului), dar a fost părăsit
pentru că era destul de restrictiv, dacă îl raportăm la cerințele de confort
ale anului 1900, o miză care devenea tot mai importantă în arhitectură.
Corpul principal de la Balmoral are forme rectangulare și
este dominat de un turn cu ceas realizat de Frederick Dent din Londra (montat
aici în 1856). Are ferestre de lemn, cu ancadramente drepte, ogivale sau în
acolade mult atenuate (acoladele, sau arcele sigmoide, în formă de S sunt
specifice goticului englez), un acoperiș ușor asimetric în arhitectura căruia
coșurile de fum zvelte au un rol important.
Învelitoarea este din ardezie scoțiană, o rocă formată
acum 500 de milioane de ani, nu foarte simplu de prelucrat, dar deosebit de
rezistentă. Cele mai multe cariere erau în zona Ballachulish, dar și pe Insula
Easdale, ambele din vestul Scoției. Ardezia de la Balmoral, atât pentru castel,
cât și pentru anexe (ce-i drept, acolo mai vedem și un pic de țiglă ceramică
sau metal) provine din cariera Foundland, nu departe de acestea două.
Carierele de ardezie scoțiană erau renumite în epoca
victoriană, dar majoritatea au fost închise în anii 1950, parțial din cauza
competiției cu carierele din Țara Galilor, parțial în contextul apariției
noilor tipuri de învelitori fabricate. Plăcile, fixate în cuie, aveau forme
neregulate și erau folosite doar pe plan local, rareori exportate, montajul lor
fiind strâns legat de talentul rooferilor locali care erau familiarizați cu
materialul și putea realiza lucrări personalizate. În prezent există o serie de
proiecte de revitalizare a acestor cariere, dar intervine permanent o problemă:
dificultatea standardizării plăcilor de ardezie, pentru că se obține foarte
greu o formă predefinită repetabilă, deși materialul este de două ori mai rezistent
din punct de vedere mecanic. Momentan, este popularizată salvarea
acoperișurilor vechi de pe clădirile monument istoric sau de arhitectură, prin
relocarea ardeziei de pe casele vechi degradate.
Un alt aspect, caracteristic arhitecturii baroniale
scoțiene, este construcția cu piatră ashlar – o piatră moale, de formă cubică
sau paralelipipedică, bine finisată, folosită pentru zidărie. Practic, nu este
o noutate – avem exemple începând cu epoca lui Vitruvius (sau de ce nu Machu
Picchu), ori chiar mai devreme, în Creta minoică. Precizia finisajului
blocurilor de rocă se regăsește în rigurozitatea zidăriei și în aspectul
exterior, deosebit de elegant; uneori, pe exterior se realizează mici caneluri,
ca și cum ai trece pe deasupra un pieptene de metal.
Mai există un aspect tehnic important care merită
menționat, deși nu se vede cu ochiul liber: la construcția castelului a fost
folosită o invenție revoluționră a momentului, planșeul pe grinzi metalice
flexibile, brevetat de Henry Hawes Fox și James Barrett în 1853 (așa-numitul
”Patent Fox and Barrett”). Concepute inițial în scopul prevenirii incendiilor,
aceste planșee erau realizate din grinzi metalice și scânduri de lemn, peste
care se turna mortar și beton, contribuind substanțial la creșterea rezistenței
clădirii. De fapt, la acel moment construcția a beneficiat de toate
facilitățile moderne pentru acea perioadă: instalații sanitare realizate de Blaikie
and Son, băi calde și reci executate de londonezul Thomas Cubitt ș.a.m.d.
Heraldica castelului include atât simboluri scoțiene, cât și engleze, iar
patronii locației sunt, conform basoreliefurilor, atât Sf. Andrei al Scoției,
cât și Sf. Gheorghe al Angliei sau Sf. Hubert, patronul vânătorilor. Ferestrele
actuale sunt cele din 1887, realizate la Royal Stained Glass Works, din Old
Windsor.
Regina Victoria considera acest domeniu un paradis, lucru
care nu este departe de adevăr. La fel de adevărat este că a reprezentat locul
în care se simțea consolată după dispariția prematură a soțului său Albert,
deci se poate vorbi de o anumită subiectivitate. Fapt este că și Regina
Elisabeta a II-a este la fel de legată de Balmoral, unde se poate relaxa,
departe de agitația capitalei britanice. Alături de Prițul Philip și ceilalți
membri ai familie, poate face lucruri care ies puțin din eticheta regală –
regina spală vase și așează masa, iar prințul gătește.