Catedrala din Canterbury

Canterbury, un oraș cu circa 55.000 de locuitori din comitatul Kent, este centrul creștinismului britanic încă din secolul al VI-lea, când Anglia dinspre continent a fost convertită definitiv de către Sfântul Augustin de Canterbury. Aici este în prezent sediul celui mai înalt ierarh al Bisericii Anglicane, Arhiepiscopul  de Canterbury, și loc de pelerinaj la câteva lăcașuri de cult extrem de importante: Biserica Sf. Martin, cea mai veche biserică din Anglia, ruinele Abației Sfântul Augustin și, mai cu seamă, Catedrala și Biserica Mitropolitană a lui Hristos, unde arhiepiscopul Thomas Becket a fost ucis în 1170. Sunt clădiri care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și sunt permanent într-un proces de întreținere și restaurare. Vom vorbi aici despre catedrală, un amestec original de stiluri – romanic și gotic perpendicular, sinteză a istoriei arhitecturii medievale britanice.

Catedrala și nașterea unei națiuni

„Iuții”, un popor germanic păgân, au tra­versat prin secolul al V-lea Marea Nordului, din Iutlanda (acum Danemarca) spre sudul Angliei de azi, pentru ca, alături de anglo-saxoni, să creeze, după retragerea romanilor, un regat destul de puternic la acel moment, Regatul de Kent, considerat unul dintre pilo­nii apariției națiunii engleze. Cronicile arată că britanicii, cu mozaicul lor etnic în continuă schimbare din primul mileniu creștin, au pri­mit cuvântul Evangheliei din diverse direcții: prin intermediul romanilor, care au stat aici sute de ani, prin afluxul permanent de „vizi­tatori”, care erau, nu de puține ori, inva­datori. Și, cum ereziile erau destul de frec­vente, devenind un motiv serios de îngri­jo­rare, o intervenție a Romei era necesară, mai ales că păgânismul nu dispăruse nici­de­cum.

Astfel, în anul 597 se înființează aici, la Canterbury, prima arhiepiscopie de pe teri­toriul britanic, iar Augustin de Canterbury devine primul arhiepiscop, fiind considerat „apostolul englezilor” și unul dintre fon­datorii Bisericii Angliei. Venit de la Roma, unde era stareț al unei mănăstiri benedictine, cu misiune din partea Papei Grigorie cel Mare, acesta a reușit să le arate dreapta credință supușilor regelui Ethelberth, care      s-a convertit el însuși și le-a permis misi­o­narilor să predice liber. Problema cro­nică a britanicilor, din perspectiva ca­toli­cismului, a fost că au avut un oarecare spirit de independență: erau atrași mai degrabă de ideea de mănăstire decât de cea de episcopie; deși l-au considerat sfânt pe Augustin de Canterbury, unii se simțeau mai atrași de cultul Sfântului Alban, care era mai „local”… Misiunea celor veniți de la Roma nu era niciodată simplă. Unii sunt de părere că de fapt Sfântul Augustin a devenit repre­zentativ pentru anglo-saxoni și pentru că a fost impus de cuceritorii normanzi mai târziu, prin secolul al XI-lea.

Cert este că, în Evul Mediu și de atunci încoace, Canterbury a devenit loc de pele­rinaj, având în imediata apropiere a zidurilor de atunci ale orașului o abație cu hramul Sf. Petru și Pavel, care ulterior a fost dedicată Sfântului Augustin și unde au fost înmor­mântați timp de secole toți arhie­pis­copii. Catedrala ridicată în anii de misionariat ai călugărilor de la Roma, și parte a comu­nității monahale benedictine, avea inițial o formă basilicală pe care abia săpăturile arheologice de după 1993 au dezvăluit-o, cu o amprentă la sol de 49 x 23 m.

Aceasta a rezistat până la cucerirea normandă, după care a fost reconstruită în stil romanic târziu, conform uzanțelor de pe continent, în perioada 1070 – 1077. Arhiepiscopul normand Lanfranc a ținut să facă această reconstrucție cu piatră din Franța, urmând un proiect asemănător Abației Saint-Étienne din Caen. În 1160, a fost construită o clopotniță înaltă, o campanilă, iar interiorul a fost atât de frumos decorat, încât un cronicar din secolul al XII-lea, William de Malmesbury, scria că „Nimic asemănător nu putea fi văzut în Anglia, fie pentru lumina vitraliilor, fie pentru placările sale de marmură, sau picturile multicolore care purtau privirea către tavanul cu panouri de lemn de deasupra”. Un incendiu din 1174 a fost folosit ca o ocazie potrivită pentru a extinde lăcașul de cult în zona de est, de această dată în stil gotic normand.

Structurile actuale datează totuși, în bună măsură, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când ceea ce făcuseră normanzii a fost demolat sau remodelat. Însă, înainte de aceasta, la 21 februarie 1173, a avut loc un eveniment cu o semnificație aparte pentru creștinismul englez: asasinarea în transeptul de nord-vest (cunoscut și ca ”Marthyrdom”) a arhiepiscopului Thomas Becket de către patru cavaleri care au vrut să îi facă pe plac Regelui Henric al II-lea. Între rege și arhiepiscop aveau loc dese ciocniri pe tema limitelor dintre jurisdicția statului și cea bisericească, într-o anumită măsură și între autonomia britanică și primatul papal. Crima de la Canterbury  a avut un puternic ecou în epocă și până azi, semnificând spiritul de sacrificiu al preotului, rezistent la abuzurile autorităților laice; Becket a fost venerat ca martir, canonizat și sărbătorit în Anglia, dar și în toată Europa catolică, inclusiv după Reformă. Este considerat sfânt și martir și în cadrul comunității anglicane tocmai pentru această rezistență la tentativele statului de a controla ierarhia bisericească și libertatea spirituală, devenind în timp un motiv de mândrie națională pentru englezi. Și cum aceștia acceptă faptul că în timpul Reformei și ruperii de Roma au existat abuzuri asupra mănăstirilor și lăcașurilor de cult (altarul lui Becket a fost distrus iar relicvele împrăștiate la ordinul lui Henric al VIII-lea), în ultima vreme se încearcă o recuperare a pierderilor prin restaurarea locațiilor rămase; în ultimele decenii s-au făcut eforturi inclusiv pentru întoarcerea acasă a relicvelor sfinților britanici, răspândite prin toată Europa.

Ora et labora

Toate aceste detalii istorice sunt definitorii pentru a înțelege nu doar originea edificiului, ci și modul în care a evoluat arhitectura lui, efervescența spirituală care s-a tradus în do­nații și eforturi de a înfrumuseța locul. Ansamblul de la Canterbury reflectă evoluția arhi­tecturii medievale engleze, ca punct central al Bisericii din Anglia – adaptarea clă­dirilor romanice, dezvoltarea structurilor anglo-saxone din zidărie de cărămidă și piatră, înflorirea goticului sub influența călu­gărilor de la Roma și mai ales prin dezvoltarea creativității locale. Ordinul Benedictin, apărut la începutul secolului al VI-lea, se ghida după deviza „Ora et labora” – adică „roagă-te și mun­­cește”. Implicați intens în activitatea socială, copiind manuscrise, alcătuind biblio­teci și înființând școli, chiar universități, aceștia erau extrem de pricepuți și în agri­cul­tură, dar mai ales în construcții. Monahismul benedictin timpuriu s-a răspândit din Canter­bury în toată Marea Britanie, având un impact profund asupra societății engleze. Scripto­rium-ul mănăstirii a fost unul dintre marile centre de producție de carte din insulă (la început manual, apoi tipărit), contribuind la alfabetizarea și educarea întregii regiuni, cu burse și susținere materială pentru studenți și elevi. Iată de ce Canterbury a devenit sediul liderului spiritual al Bisericii Angliei, chiar dacă inițial a fost un spațiu profund catolic și destul de legat de papalitate. Extinderile și transformările cate­dralei din secolul al XII-lea și mai târziu, vitraliile considerate cele mai va­lo­roase din arhitectura britanică, sunt rezul­tatul ofrandelor unui număr mare de pelerini, care au înțeles rolul social al lăca­șului. Aici s-au materializat proiecte excep­­ționale, precum sistemul de canalizare al ansamblului, care a fost o adevărată re­vo­luție tehnică pentru Evul Mediu. Aici a fost unul dintre locurile în care s-a născut, a fost testat și s-a dezvoltat (în special în zona de naos) goticul perpendicular, un stil cu care englezii se mândresc, considerându-l „brand național”.

Apărut la sfârșitul Evului Mediu, goticul perpendicular a venit cu câteva inovații remarcabile: ogiva redesenată (cu patru centre ale ar­celor ce o compun), inserarea de ele­­mente orizontale și verti­cale în struc­tura ferestrelor care au permis supra­fețe vi­trate ample, spec­taculoase; elementele de zidărie au fost și ele regândite, umplând golurile din structura solidă a construcției, compusă din stâlpi și arce mai largi, iar acope­ri­șurile au devenit mai ample și mai puțin înclinate, pentru a se putea păși pe ele. Structura acoperișului putea rămâne vizibilă și din interiorul incintei, putând deveni suport pentru orna­mente, iar greutatea imensă a bol­ților de piatră a fost echilibrată de contraforți puternici în exterior. Din goticul perpendicular se consideră că au evoluat celelalte stiluri englezești, Tudor și elisabetan, respectiv gothic revival, mai târziu, începând cu sfârșitul secolului XVIII.

În vremurile tumultoase, precum desființarea mănăstirilor sau războiul civil, prioria din vecinătatea catedralei a rezistat, nu însă fără a fi afectată. Ruinele rămase suferă cu trecerea timpului și necesită întreținere periodică.

Conservarea ca activitate zilnică

În 2017, acoperișul de deasupra nao­sului, cu structură de lemn și învelitoare din tablă de plumb, a fost renovat com­plet. Naosul e construit în stil „gotic perpendicular”, în perioada 1377 – 1405, după proiectele lui Henry Yevele, maestrul zidar al regelui, iar turnul de sud-vest de către arhitectul Thomas Mapilton între 1424 și 1434 (de fapt, a fost înlocuit cu o replică în 1832, când a fost demolat și refăcut pentru că devenise ne­sigur). Numit în mod curent „Bell Harry Tower”, acesta domină împre­jurimile, fiind și acum cea mai înaltă clădire din valea în care este amplasat orașul. Clopotul de 400 kg din turnul acesta bate aici din 1635.

Lucrări de recondiționare au existat practic în fiecare secol de existență a acoperșiului și zonei aferente, dar nu tot­deauna au fost folosite materiale cores­­­punzătoare. Vechimea se poate bănui după gradul de eroziune al pietrei folo­site. Cândva la începutul secolului XX, au fost făcute și reparații cu ciment, din lipsă de fonduri – acest gen de lucrări sunt absolut de evitat după standardele actuale.

În zilele noastre, de câțiva ani erau reclamate scurgeri necontrolate de apă și componente instabile la acest nivel. Foile de plumb existente, cu o greutate de 67 kg fiecare, au fost demontate și trimise la o fabrică din Leicester, unde au fost topite și, prin procedee speciale (turnare pe pat de nisip), au fost realizate noi elemente de învelitoare. Inițial, acestea au un aspect argintiu lucios, dar în timp oxidarea le va da cunoscuta nuanță gri mat. Între timp, a fost reparată șarpanta, de către o firmă specializată în restau­rarea tâmplăriei de lemn: scândurile și celelalte piese deteriorate au fost înlo­cuite cu altele din stejar englezesc extras din pădurile Kentish. De ase­menea, au fost revizuite și recondiționate traseele de drenare a apei, au fost efectuate lucrări de impermeabilizare care să împiedice infiltrațiile către struc­tura planșeului.

Pe tot parcursul renovării, zona de lucru a fost acoperită cu un cort alb, pentru protecție, iar pentru a nu dete­riora planșeul sau ornamentele, traficul s-a făcut pe schele și punți de lemn – unele dintre acestea au fost lăsate cu carac­ter permanent, pentru eventuale inter­venții ulterioare. Astfel, noul aco­periș este pregătit pentru a rezista alte câteva sute de ani, următoarele lucrări vizând turnurile de vest ale edificiului, vitraliile din partea superioară a cons­tru­ției, inclusiv lucarnele, prevăzute pentru aerisire, respectiv zonele superioare ale contraforților, cu pinacle și parapete. Bugetul acestor lucrări, alături de alte activități de restaurare (aproape 25 de milioane de lire sterline în total), a fost asigurat în cadrul proiectului Canterbury Journey, care a obținut fonduri impor­tante din donații, dar mai ales de la National Lottery Heritage Fund – în această țară, profiturile din loterie sunt direcționate spre lucrări de păstrare a patrimoniului național, după cum se vede. Altfel, catedrala este nevoită să se autofinanțeze, în condițiile în care întreținerea și simplele operațiuni de conservare înseamnă cheltuieli zilnice de aproximativ 18.000 de lire sterline! Din fericire, pot fi obținute venituri din taxe pentru vizitatori, închirierea pro­prie­tăților adiacente, magazinul, hotelul și cen­trul de conferințe al catedralei. Uneori, se pot face și achiziții pentru bibliotecă (aceasta are 30.000 de volume de dinainte de secolul al XX-lea), precum o Biblie de secol XIII care a fost cumpărată cu 100.000 de lire sterline.

Alte lucrări de renovare prevăzute pen­tru perioada următoare vizează poarta Christ Church Gate, principala cale de acces spre catedrală.

În trecut, pentru repararea porții au fost folosite materiale necores­pun­zătoare, care acum au ajuns la sfârșitul duratei lor de viață și reprezintă un risc de siguranță pentru persoanele care trec prin ea.

Se vor repara fațadele, aco­perișul, heraldica decorativă și se vor restaura bolțile cu o policromie specifică, ce respectă anumite paternuri carac­teristice arhiepiscopiei de Canterbury.

O dificultate poate fi faptul că o bună parte a zidăriei este realizată cu piatră de Caen (Franța) – arheologii stu­diază fiecare element, pentru a-i stabili originea și a-l înlocui cu ceva similar; conform unui decret municipal al ora­șului francez, cantitatea de piatră extrasă de acolo este limitată, astfel încât pro­curarea poate fi prohibitivă.

Problema Catedralei Canterbury a fost pusă foarte acut în anii 1960, dar mai ales la începutul acestui secol, pentru că starea ei se înrăutățea an de an, dar lucrurile au început să se miște începând cu 2006 și, în prezent, se alocă anual zeci de milioane de lire pentru conservare și restaurare.