Canterbury, un oraș cu circa 55.000 de locuitori din comitatul Kent, este centrul creștinismului britanic încă din secolul al VI-lea, când Anglia dinspre continent a fost convertită definitiv de către Sfântul Augustin de Canterbury. Aici este în prezent sediul celui mai înalt ierarh al Bisericii Anglicane, Arhiepiscopul de Canterbury, și loc de pelerinaj la câteva lăcașuri de cult extrem de importante: Biserica Sf. Martin, cea mai veche biserică din Anglia, ruinele Abației Sfântul Augustin și, mai cu seamă, Catedrala și Biserica Mitropolitană a lui Hristos, unde arhiepiscopul Thomas Becket a fost ucis în 1170. Sunt clădiri care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și sunt permanent într-un proces de întreținere și restaurare. Vom vorbi aici despre catedrală, un amestec original de stiluri – romanic și gotic perpendicular, sinteză a istoriei arhitecturii medievale britanice.
Catedrala și nașterea unei națiuni
„Iuții”, un popor germanic păgân, au traversat prin secolul al V-lea Marea Nordului, din Iutlanda (acum Danemarca) spre sudul Angliei de azi, pentru ca, alături de anglo-saxoni, să creeze, după retragerea romanilor, un regat destul de puternic la acel moment, Regatul de Kent, considerat unul dintre pilonii apariției națiunii engleze. Cronicile arată că britanicii, cu mozaicul lor etnic în continuă schimbare din primul mileniu creștin, au primit cuvântul Evangheliei din diverse direcții: prin intermediul romanilor, care au stat aici sute de ani, prin afluxul permanent de „vizitatori”, care erau, nu de puține ori, invadatori. Și, cum ereziile erau destul de frecvente, devenind un motiv serios de îngrijorare, o intervenție a Romei era necesară, mai ales că păgânismul nu dispăruse nicidecum.
Astfel, în anul 597 se înființează aici, la Canterbury, prima arhiepiscopie de pe teritoriul britanic, iar Augustin de Canterbury devine primul arhiepiscop, fiind considerat „apostolul englezilor” și unul dintre fondatorii Bisericii Angliei. Venit de la Roma, unde era stareț al unei mănăstiri benedictine, cu misiune din partea Papei Grigorie cel Mare, acesta a reușit să le arate dreapta credință supușilor regelui Ethelberth, care s-a convertit el însuși și le-a permis misionarilor să predice liber. Problema cronică a britanicilor, din perspectiva catolicismului, a fost că au avut un oarecare spirit de independență: erau atrași mai degrabă de ideea de mănăstire decât de cea de episcopie; deși l-au considerat sfânt pe Augustin de Canterbury, unii se simțeau mai atrași de cultul Sfântului Alban, care era mai „local”… Misiunea celor veniți de la Roma nu era niciodată simplă. Unii sunt de părere că de fapt Sfântul Augustin a devenit reprezentativ pentru anglo-saxoni și pentru că a fost impus de cuceritorii normanzi mai târziu, prin secolul al XI-lea.
Cert este că, în Evul Mediu și de atunci încoace, Canterbury a devenit loc de pelerinaj, având în imediata apropiere a zidurilor de atunci ale orașului o abație cu hramul Sf. Petru și Pavel, care ulterior a fost dedicată Sfântului Augustin și unde au fost înmormântați timp de secole toți arhiepiscopii. Catedrala ridicată în anii de misionariat ai călugărilor de la Roma, și parte a comunității monahale benedictine, avea inițial o formă basilicală pe care abia săpăturile arheologice de după 1993 au dezvăluit-o, cu o amprentă la sol de 49 x 23 m.
Aceasta a rezistat până la cucerirea normandă, după care a fost reconstruită în stil romanic târziu, conform uzanțelor de pe continent, în perioada 1070 – 1077. Arhiepiscopul normand Lanfranc a ținut să facă această reconstrucție cu piatră din Franța, urmând un proiect asemănător Abației Saint-Étienne din Caen. În 1160, a fost construită o clopotniță înaltă, o campanilă, iar interiorul a fost atât de frumos decorat, încât un cronicar din secolul al XII-lea, William de Malmesbury, scria că „Nimic asemănător nu putea fi văzut în Anglia, fie pentru lumina vitraliilor, fie pentru placările sale de marmură, sau picturile multicolore care purtau privirea către tavanul cu panouri de lemn de deasupra”. Un incendiu din 1174 a fost folosit ca o ocazie potrivită pentru a extinde lăcașul de cult în zona de est, de această dată în stil gotic normand.
Structurile actuale datează totuși, în bună măsură, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când ceea ce făcuseră normanzii a fost demolat sau remodelat. Însă, înainte de aceasta, la 21 februarie 1173, a avut loc un eveniment cu o semnificație aparte pentru creștinismul englez: asasinarea în transeptul de nord-vest (cunoscut și ca ”Marthyrdom”) a arhiepiscopului Thomas Becket de către patru cavaleri care au vrut să îi facă pe plac Regelui Henric al II-lea. Între rege și arhiepiscop aveau loc dese ciocniri pe tema limitelor dintre jurisdicția statului și cea bisericească, într-o anumită măsură și între autonomia britanică și primatul papal. Crima de la Canterbury a avut un puternic ecou în epocă și până azi, semnificând spiritul de sacrificiu al preotului, rezistent la abuzurile autorităților laice; Becket a fost venerat ca martir, canonizat și sărbătorit în Anglia, dar și în toată Europa catolică, inclusiv după Reformă. Este considerat sfânt și martir și în cadrul comunității anglicane tocmai pentru această rezistență la tentativele statului de a controla ierarhia bisericească și libertatea spirituală, devenind în timp un motiv de mândrie națională pentru englezi. Și cum aceștia acceptă faptul că în timpul Reformei și ruperii de Roma au existat abuzuri asupra mănăstirilor și lăcașurilor de cult (altarul lui Becket a fost distrus iar relicvele împrăștiate la ordinul lui Henric al VIII-lea), în ultima vreme se încearcă o recuperare a pierderilor prin restaurarea locațiilor rămase; în ultimele decenii s-au făcut eforturi inclusiv pentru întoarcerea acasă a relicvelor sfinților britanici, răspândite prin toată Europa.
Ora et labora
Toate aceste detalii istorice sunt definitorii pentru a înțelege nu doar originea edificiului, ci și modul în care a evoluat arhitectura lui, efervescența spirituală care s-a tradus în donații și eforturi de a înfrumuseța locul. Ansamblul de la Canterbury reflectă evoluția arhitecturii medievale engleze, ca punct central al Bisericii din Anglia – adaptarea clădirilor romanice, dezvoltarea structurilor anglo-saxone din zidărie de cărămidă și piatră, înflorirea goticului sub influența călugărilor de la Roma și mai ales prin dezvoltarea creativității locale. Ordinul Benedictin, apărut la începutul secolului al VI-lea, se ghida după deviza „Ora et labora” – adică „roagă-te și muncește”. Implicați intens în activitatea socială, copiind manuscrise, alcătuind biblioteci și înființând școli, chiar universități, aceștia erau extrem de pricepuți și în agricultură, dar mai ales în construcții. Monahismul benedictin timpuriu s-a răspândit din Canterbury în toată Marea Britanie, având un impact profund asupra societății engleze. Scriptorium-ul mănăstirii a fost unul dintre marile centre de producție de carte din insulă (la început manual, apoi tipărit), contribuind la alfabetizarea și educarea întregii regiuni, cu burse și susținere materială pentru studenți și elevi. Iată de ce Canterbury a devenit sediul liderului spiritual al Bisericii Angliei, chiar dacă inițial a fost un spațiu profund catolic și destul de legat de papalitate. Extinderile și transformările catedralei din secolul al XII-lea și mai târziu, vitraliile considerate cele mai valoroase din arhitectura britanică, sunt rezultatul ofrandelor unui număr mare de pelerini, care au înțeles rolul social al lăcașului. Aici s-au materializat proiecte excepționale, precum sistemul de canalizare al ansamblului, care a fost o adevărată revoluție tehnică pentru Evul Mediu. Aici a fost unul dintre locurile în care s-a născut, a fost testat și s-a dezvoltat (în special în zona de naos) goticul perpendicular, un stil cu care englezii se mândresc, considerându-l „brand național”.
Apărut la sfârșitul Evului Mediu, goticul perpendicular a venit cu câteva inovații remarcabile: ogiva redesenată (cu patru centre ale arcelor ce o compun), inserarea de elemente orizontale și verticale în structura ferestrelor care au permis suprafețe vitrate ample, spectaculoase; elementele de zidărie au fost și ele regândite, umplând golurile din structura solidă a construcției, compusă din stâlpi și arce mai largi, iar acoperișurile au devenit mai ample și mai puțin înclinate, pentru a se putea păși pe ele. Structura acoperișului putea rămâne vizibilă și din interiorul incintei, putând deveni suport pentru ornamente, iar greutatea imensă a bolților de piatră a fost echilibrată de contraforți puternici în exterior. Din goticul perpendicular se consideră că au evoluat celelalte stiluri englezești, Tudor și elisabetan, respectiv gothic revival, mai târziu, începând cu sfârșitul secolului XVIII.
În vremurile tumultoase, precum desființarea mănăstirilor sau războiul civil, prioria din vecinătatea catedralei a rezistat, nu însă fără a fi afectată. Ruinele rămase suferă cu trecerea timpului și necesită întreținere periodică.
Conservarea ca activitate zilnică
În 2017, acoperișul de deasupra naosului, cu structură de lemn și învelitoare din tablă de plumb, a fost renovat complet. Naosul e construit în stil „gotic perpendicular”, în perioada 1377 – 1405, după proiectele lui Henry Yevele, maestrul zidar al regelui, iar turnul de sud-vest de către arhitectul Thomas Mapilton între 1424 și 1434 (de fapt, a fost înlocuit cu o replică în 1832, când a fost demolat și refăcut pentru că devenise nesigur). Numit în mod curent „Bell Harry Tower”, acesta domină împrejurimile, fiind și acum cea mai înaltă clădire din valea în care este amplasat orașul. Clopotul de 400 kg din turnul acesta bate aici din 1635.
Lucrări de recondiționare au existat practic în fiecare secol de existență a acoperșiului și zonei aferente, dar nu totdeauna au fost folosite materiale corespunzătoare. Vechimea se poate bănui după gradul de eroziune al pietrei folosite. Cândva la începutul secolului XX, au fost făcute și reparații cu ciment, din lipsă de fonduri – acest gen de lucrări sunt absolut de evitat după standardele actuale.
În zilele noastre, de câțiva ani erau reclamate scurgeri necontrolate de apă și componente instabile la acest nivel. Foile de plumb existente, cu o greutate de 67 kg fiecare, au fost demontate și trimise la o fabrică din Leicester, unde au fost topite și, prin procedee speciale (turnare pe pat de nisip), au fost realizate noi elemente de învelitoare. Inițial, acestea au un aspect argintiu lucios, dar în timp oxidarea le va da cunoscuta nuanță gri mat. Între timp, a fost reparată șarpanta, de către o firmă specializată în restaurarea tâmplăriei de lemn: scândurile și celelalte piese deteriorate au fost înlocuite cu altele din stejar englezesc extras din pădurile Kentish. De asemenea, au fost revizuite și recondiționate traseele de drenare a apei, au fost efectuate lucrări de impermeabilizare care să împiedice infiltrațiile către structura planșeului.
Pe tot parcursul renovării, zona de lucru a fost acoperită cu un cort alb, pentru protecție, iar pentru a nu deteriora planșeul sau ornamentele, traficul s-a făcut pe schele și punți de lemn – unele dintre acestea au fost lăsate cu caracter permanent, pentru eventuale intervenții ulterioare. Astfel, noul acoperiș este pregătit pentru a rezista alte câteva sute de ani, următoarele lucrări vizând turnurile de vest ale edificiului, vitraliile din partea superioară a construției, inclusiv lucarnele, prevăzute pentru aerisire, respectiv zonele superioare ale contraforților, cu pinacle și parapete. Bugetul acestor lucrări, alături de alte activități de restaurare (aproape 25 de milioane de lire sterline în total), a fost asigurat în cadrul proiectului Canterbury Journey, care a obținut fonduri importante din donații, dar mai ales de la National Lottery Heritage Fund – în această țară, profiturile din loterie sunt direcționate spre lucrări de păstrare a patrimoniului național, după cum se vede. Altfel, catedrala este nevoită să se autofinanțeze, în condițiile în care întreținerea și simplele operațiuni de conservare înseamnă cheltuieli zilnice de aproximativ 18.000 de lire sterline! Din fericire, pot fi obținute venituri din taxe pentru vizitatori, închirierea proprietăților adiacente, magazinul, hotelul și centrul de conferințe al catedralei. Uneori, se pot face și achiziții pentru bibliotecă (aceasta are 30.000 de volume de dinainte de secolul al XX-lea), precum o Biblie de secol XIII care a fost cumpărată cu 100.000 de lire sterline.
Alte lucrări de renovare prevăzute pentru perioada următoare vizează poarta Christ Church Gate, principala cale de acces spre catedrală.
În trecut, pentru repararea porții au fost folosite materiale necorespunzătoare, care acum au ajuns la sfârșitul duratei lor de viață și reprezintă un risc de siguranță pentru persoanele care trec prin ea.
Se vor repara fațadele, acoperișul, heraldica decorativă și se vor restaura bolțile cu o policromie specifică, ce respectă anumite paternuri caracteristice arhiepiscopiei de Canterbury.
O dificultate poate fi faptul că o bună parte a zidăriei este realizată cu piatră de Caen (Franța) – arheologii studiază fiecare element, pentru a-i stabili originea și a-l înlocui cu ceva similar; conform unui decret municipal al orașului francez, cantitatea de piatră extrasă de acolo este limitată, astfel încât procurarea poate fi prohibitivă.
Problema Catedralei Canterbury a fost pusă foarte acut în anii 1960, dar mai ales la începutul acestui secol, pentru că starea ei se înrăutățea an de an, dar lucrurile au început să se miște începând cu 2006 și, în prezent, se alocă anual zeci de milioane de lire pentru conservare și restaurare.