Cetatea Făgăraş este considerată al doilea cel mai frumos castel din lume, potrivit unui clasament realizat de Hopper, un site dedicat planificării călătoriilor, şi prezentat de Huffington Post. ”Este printre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi feudale din Europa de Est”, detaliază celebrul site de știri american, și a fost clasat între Castelul Neuschwanstein din Germania (locul I, dar un castel totuși ”nou”, romantic, de secol XIX) și Durham Castle din Anglia, care are, ce-i drept o vechime considerabilă (secolul al XI-lea).
Cetatea Făgăraş este considerată al doilea cel mai frumos castel din lume, potrivit unui clasament realizat de Hopper, un site dedicat planificării călătoriilor, şi prezentat de Huffington Post. ”Este printre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi feudale din Europa de Est”, detaliază celebrul site de știri american, și a fost clasat între Castelul Neuschwanstein din Germania (locul I, dar un castel totuși ”nou”, romantic, de secol XIX) și Durham Castle din Anglia, care are, ce-i drept o vechime considerabilă (secolul al XI-lea).
Cetatea
Făgăraş este considerată al doilea cel mai frumos castel din lume, potrivit
unui clasament realizat de Hopper, un site dedicat planificării călătoriilor,
şi prezentat de Huffington Post. ”Este printre cele mai mari şi mai bine
conservate cetăţi feudale din Europa de Est”, detaliază celebrul site de știri
american, și a fost clasat între Castelul Neuschwanstein din Germania (locul I,
dar un castel totuși ”nou”, romantic, de secol XIX) și Durham Castle din Anglia,
care are, ce-i drept o vechime considerabilă (secolul al XI-lea). Construită
începând cu 1310 de un anume voievod Ladislau Apo, pe locul unei vechi
fortificații de pământ, Cetatea Făgărașului este un edificiu istoric autentic,
cu o poveste care merită spusă și o arhitectură care are un rol important în
această poveste. Anul trecut au vizitat-o peste 125.000 de turiști dornici să
vadă și să asculte povești, iar trendul este unul ascendent an de an.
Forma Cetăţii Făgăraş este aproximativ una de
trapez, cu partea de nord-est mai alungită, în capătul estic existând cel mai
înalt turn al cetăţii, Turnul Temniţei, de unde cei care stăteau de
strajă vedeau când se apropie invadatorii. Chiar dacă cetatea a fost asediată
de 26 de ori, ea nu a fost niciodată cucerită, neputându-se străpunge zidurile
exterioare. Asediatorii erau turci sau tătari, români din cele două state
medievale Țara Românească și Moldova, diverși nobili maghiari ori aventurieri
care ținteau puterea în Principatul Transilvaniei. Situată aproape de granița
Regatului Ungariei, apoi a Imperiului Habsurgic, cu Țara Românească și ulterior
Imperiul Otoman, importanța sa strategică și militară s-a vădit prin interesul
special acordat de diverșii vectori de putere care au stăpânit-o sau au dorit-o
de-a lungul a peste 700 de ani de existență.
Proiect
de graniță
După ce vechea cetate din lemn și pământ a ars în secolul
al XIII-lea (fapt care se vede și din studiile arheologice), construcția din
piatră și cărămidă a început la sfârșitul secolului al XIV-lea și a continuat,
prin adaugări succesive, până la mijlocul secolului al XVII-lea; apoi, sub dominația
austriacă, cetatea Făgărașului a devenit o simplă garnizoană de graniță, care
nu mai merita investiții, împotriva unui Imperiu Otoman tot mai slab.
Existența unei cetăți în această zonă este consecința (și
dovada) unei organizări politice feudale autohtone, de tip voievodal, cu
rădăcini pierdute în negura vremurilor, care se afla în diverse relații de
vasalitate cu Regatul Ungariei, cu Țara Românească, cu cetățile săsești din
sudul Transilvaniei, precum Brașovul. Țara Făgărașului a aparținut din 1368
până în 1464 domnilor munteni, de la un moment ca semn al vasalității față de
coroana maghiară (dar și de protecție oferite de aceasta); apoi însă, Matei
Corvin decide să includă acest teritoriu definitiv sub stăpânirea și
administrarea maghiară, ca zonă de graniță, cu o poziție strategică deosebită
și pentru protejarea drumului comercial dintre Brașov și Sibiu, orașe mari
locuite de sași. În secolul al XV-lea, cetatea avea o incintă patrulateră, cu
patru turnuri bastioane la colțuri și un turn de avanpost tip baricadă pe
latura de est. O dezvoltare radicală s-a petrecut și în perioada 1520 – 1541, când
nobilul autohton (boier român ortodox trecut la catolicism) Ștefan Mailat
depune mari eforturi pentru consolidarea și înălțarea fortificațiilor. Într-o epocă
tulbure, în care Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya au stârnit un război
civil pentru tronul Ungariei, în timp ce otomanii se extindeau spre Budapesta,
Mailat își dorea titlul de principe al Transilvaniei sub suzeranitate otomană. Maghiarii
au suferit între tip înfrângerea de la Mohács în 1526, ceea ce avea să însemne
practic pierderea independenței coroanei lor pentru următoarele secole. Pentru
a avea succes în această aventură pe muchie de cuțit, care i-a reușit parțial (Mailat
a fost voievod al Ardealului între 1534 și 1541, dar în condiții foarte
tulburi, de conflict continuu, cu trădări și alianțe imprevizibile), boierul
român avea nevoie de o cetate a lui, unde să își stabilească administrația,
sediul militar și locul de refugiu în caz de pericol. Zidurile de apărare au
fost dublate în grosime pornind din interior, au fost amenajate spații de
locuire permanentă, cu încăperi și săli boltite. În 1541, Regatul Maghiar se
scinda, iar Transilvania devenea Principat autonom sub suzeranitate otomană; în
același an, turcii conduși de Mustafa Pașa au atacat fortăreața, cu ajutorul
lui Petru Rareș, domnitorul Moldovei. Deși nu au reușit să cucerească
Făgărașul, Mailat a fost totuși prins într-o cursă și trimis la Istambul, unde
a murit ca prizonier 10 ani mai târziu. De atunci, cetatea de la poalele
Carpaților a rămas proprietatea principilor Transilvaniei, care nu au
neglijat-o, ba din contră, au contribuit la bunăstarea ei și a zonei
înconjurătoare.
Epoca
de glorie
În timpul domniei lui Baltazar Bathory, au apărut logiile
renascentiste (1594) și noi renovări, semn că locul avea potențial. Mihai
Viteazul, domn al Țării Românești între 1593 și 1601, devenit pentru o scurtă
perioadă și Voievod al Ardealului, se declară ”Herțeg al Făgărașului”, dar
evocând vechiul drept voievodal al valahilor. În momentul când intră în Ardeal
cu armata (1599), ia în posesie Făgărașul, apreciindu-i poziția strategică, și
îl dăruiește soției sale, Doamna Stanca, devenind astfel loc de adăpost pentru familia
și averea lui. În 1600 îl transformă în loc de adunare a oștilor înainte de
campania din Moldova, sau de loc de regrupare după insuccese precum bătălia de
la Mirăslău împotriva austriecilor, sprijiniți de nobili maghiari și de sași. Au
rămas informații și despre balurile organizate de Mihai Viteazul și soția sa
pentru nobilii maghiari, care participau în număr destul de mare și cu mult
entuziasm…
Cetatea a mai fost modernizată în 1617, sub guvernarea
principelui transilvan Gabriel Bethlen, 1613 – 1629, care s-a ocupat și de alte
fortificații similare (Alba Iulia, Hunedoara, Vințu de Jos, Bran, Blaj, Oradea,
Gherla etc.) pe care dorea să le aducă la nivel european, după modelul Țărilor
de Jos. Cetățile trebuiau să devină complexe multifuncționale, care să aibă nu
doar rol defensiv temporar împotriva invaziilor; ele trebuiau să fie de
asemenea noduri de comunicație securizate, sedii militare ale principelui, loc
pentru tezaur, depozit de arme și muniție etc. În fond, Gabriel Bethlen avea
planuri destul de mari – printre ele, cucerirea tuturor teritoriilor locuite de
”valahi” și înființarea unei Dacii mari, bineînțeles sub dominația nobilimii
maghiare. Nu era un proiect imposibil, deoarece principele transilvan avea o
armată permanentă de circa 25.000 de ostași, ceea ce la acel moment era destul
de mult (Franța avea cam 36.000), ca să nu mai punem la socoteală
infrastructura pe care o crease.
Așadar, în 1617 au fost înălțate la Făgăraș cele două
niveluri suplimentare (sunt cinci în total) ale turnului de sud-vest, cunoscut
ca Turnul Roșu, au fost construite cele patru bastioane cazemată în stil
italian (trei ”cu urechi” și unul în formă de ”pană”). Șanțul de apărare era
pavat cu piatră, iar cetatea în ansamblul ei a devenit o fortificație de nivel
european. Drept urmare, Făgărașul a devenit un loc preferat de voievozii ce
i-au succedat lui Bethlen pentru a-și organiza întâlnirile importante, în
condiții de maximă siguranță. Inclusiv Dieta Transilvaniei și-a ținut aici mai
multe întâlniri (de 11 ori), ceea ce a adus cu sine renovări și modernizări
permanente, transformând cetatea în adevărat centru politico-administrativ, cu
circa 85 de încăperi, având funcționalități din ce în ce mai variate. În timp
ce zidurile erau din zidărie masivă, cu piatră și cărămidă, compartientările pe
camere erau din lemn. În timpul Principelul Gheorghe Rackozi I (1631-1648) au
fost dublate, prin interior, zidurile exterioare de pe latura de nord și de
sud, iar spațiile create au fost umplute cu pământ, ajungându-se la ziduri de 8
metri grosime. Totodată, construiește pe jumătatea nordică a laturii de est clădirea
corpului de gardă, iar în 1630 șanțul de apărare din jurul cetății este lărgit,
adâncit și umplut cu apă din Olt printr-un canal mascat. Se formează astfel un
mic lac în jurul cetății, accesul făcându-se doar pe un pod rabatabil. Atunci
au mai fost amenajate temnițe pentru iobagii care se revoltau, dar și (ceva mai
târziu, în 1657, după moartea lui Rackozi I) spații pentru o școală de nivel
mediu cu predare în limba română (!) patronată de Zsuzsanna Lorántffy, văduva
acestuia. Soții Rackozi, influențați de umanismul occidental și de ideile
protestantismului, au sprijinit destul de consistent comunitățile de români
ardeleni, prin înființarea de școli, tipărirea Noului Testament în limba română
la Alba Iulia și multe altele.
În general, principii Ardealului încredințau amenajările
soțiilor lor, care se ocupau îndeaproape să facă acest loc cât mai ”domestic”.
Puteau fi văzute, pe lângă depozite de arme, și cuptoare de pâine, bucătării,
un atelier de ferărie, grajduri pentru cai, cămări, depozite pentru lemne, tot
ce era necesar unei comunități. Acoperișul era la mijlocul secolului al
XVII-lea din țiglă ceramică, și parțial (aripa de sud) din șindrilă. Dacă ne
gândim că atunci țigla ceramică era un lux, regula fiind șindrila, putem trage
concluzia că cetatea se bucura de ceva considerație și avea destui bani. Fațadele
interioare erau pictate – de aici și denumirile Turnul Roșu, Turnul Pestriț,
Turnul Negru, Depozitul Auriu.
Cazarmă,
închisoare și muzeu
În 1696, Transilvania intră sub dominație habsburgică,
după mai bine de 150 de ani de suzeranitate otomană, iar Cetatea Făgărașului este
transformată de austrieci în 1699 în cazarmă, respectiv închisoare
militară. Începând cu 1697, tot mai mulți români ardeleni trec la
greco-catolicism, iar Făgărașul devine în 1721 centrul noilor convertiți,
întrucât episcopia de la Alba Iulia nu mai puteau exista – nu puteau rămâne doi
episcopi închinați Romei în același oraș. Astfel lua ființă Episcopia Română
Unită cu Roma de la Făgăraș, reședința episcopului fiind la etajul întâi al
aripii de sud a castelului. Totuși, Inocențiu Micu-Klein a mutat reședința
episcopală la Blaj, mai în centrul Transilvaniei (Făgărașul era totuși într-o
zonă de graniță), construind acolo Catedrala Sfânta Treime înecepând cu 1741. La
un moment dat a apărut pe Turnul Roșu un orologiu, cu un glob de aramă aurită
și un cocoș giruetă. După acea perioadă însă, cetatea pare neglijată de
autoritățile austriece – a început să se degradeze, mobilierul a fost
înstrăinat iar locul a devenit din ce în ce mai părăsit. Totuși, un desen din
1856 ne-o arată încă zveltă, întreagă și nevătămată, cu acoperișurile având
toate țiglele la locul lor. În tipul unei vizite peste Carpați din 1903, Nicolae
Iorga o descrie ca pe o ruină, deși funcționa ca sediu al unei garnizoane
maghiare. Probabil era un motiv pentru a deplânge trecutul ei glorios. Nici
după 1918 nu a avut parte de o intrare în ”civilie”, devenind garnizoană a a
armatei române… Iar în timpul comunismului, din 1948 în 1964, a fost
utilizată ca închisoare pentru oponenții sistemului (au trecut pe aici circa
1.000 de deținuți, unii în drum spre locurile de veci, despre care nu se știe
unde se află), deci monumentul istoric nu pare să fi beneficiat de un tratament
mai reverențios. Abia în 1968 lucrurile încep să se schimbe, după înființarea
aici a unei secții muzeale a cetății, care se dezvoltă după fuziunea cu Muzeul
Țării Făgărașului, mutat aici. În paralel, au fost înlăturate urmele existenței
închisorii și au fost demarate lucrări de reabilitare și restaurare, dar într-o
măsură încă insuficientă; tendința este de a evoca, prin reabilitări, perioada
secolului al XVII-lea, deși ferestrele în arcadă au fost reconstituite ca
pătrate, ceea ce se pare că nu este tocmai varianta originală. Anul acesta ar
fi trebuit să fie demarate noi lucrări de reabilitare cu bani europeni (vreo 5
milioane de euro), ceea ce se va întâmpla probabil, dar la momentul obținerii
tuturor aprobărilor și în ritmul deja consacrat. Acoperișurile au fost refăcute
parțial, acolo unde intemperiile riscau să distrugă edificiul; unele țigle sunt
extrem de vechi, poate chiar din perioada austro-ungară, ceea ce nu este
neapărat rău, dar o reabilitare a unei învelitori de acest tip este dificilă și
costisitoare.