Cluj-Napoca, unul dintre marile orașe ale României, cunoaște o dezvoltare rapidă, iar acest lucru se regăsește în ritmul cu care se construiește și, mai ales, se renovează; ne vom ocupa în cele ce urmează de moștenirea păstrată până în acest moment, atrăgând atenția asupra unor clădiri emblematice pentru arhitectura Transilvaniei, pentru istoria ei, conștienți că doar astfel orașul își va păstra identitatea, sau chiar va recupera din ceea ce a pierdut.
Cluj-Napoca, unul dintre marile orașe ale României, cunoaște o dezvoltare rapidă, iar acest lucru se regăsește în ritmul cu care se construiește și, mai ales, se renovează; ne vom ocupa în cele ce urmează de moștenirea păstrată până în acest moment, atrăgând atenția asupra unor clădiri emblematice pentru arhitectura Transilvaniei, pentru istoria ei, conștienți că doar astfel orașul își va păstra identitatea, sau chiar va recupera din ceea ce a pierdut.
Cluj-Napoca, unul dintre marile orașe ale României, cunoaște o dezvoltare rapidă, iar acest lucru se regăsește în ritmul cu care se construiește și, mai ales, se renovează; ne vom ocupa în cele ce urmează de moștenirea păstrată până în acest moment, atrăgând atenția asupra unor clădiri emblematice pentru arhitectura Transilvaniei, pentru istoria ei, conștienți că doar astfel orașul își va păstra identitatea, sau chiar va recupera din ceea ce a pierdut.
În Cluj-Napoca se construiește sistematic de aproape două milenii, aici fiind menționată în prima jumătate a secolul al II-lea, de către geograful grec alexandrin Ptolemeu, o importantă așezare a Daciei romanizate. Ridicat pe un important drum imperial, se dezvoltă până la rangul de municipiu în timpul împăratului Hadrian, devenind capitală a provinciei și apoi ”Colonia Aurelia Napoca”, ceea ce presupunea o oarecare independență fiscală. Din păcate, după retragerea administrației romane din Dacia, orașul a rămas în calea popoarelor migratoare, o dezvoltare notabilă reîncepând abia spre începutul secolului al XIV-lea, când Regele Carol Robert de Anjou îi acordă statutul de oraș, cu toate avantajele aferente – de pildă locuitorii își puteau alege singuri administrația și judecătorii. Populația inițială a fost compusă din sași, care și-au asumat riscul de a reconstrui aici o așezare a coroanei maghiare atestată încă din secolul al XII-lea, dar distrusă de invaziile tătare. Klausenburg (Kolozsvár în maghiară) a fost una dintre cele șapte cetăți săsești medievale din Transilvania, ale cărei reminscențe mai pot fi văzute azi doar în câteva locuri (Bastionul Crooitorilor sau Turnul Lăcătușilor), restul fiind demolate de administrația habsburgică în secolul al XIX-lea, pentru a facilita dezvoltarea orașului, dar și pentru a descuraja revoltele care puteau găsi astfel elemente de apărare. În interiorul fortificațiilor medievale, viața orașului s-a putut dezvolta, apărând comerțul și meșteșugurile organizate în bresle, astfel încât Clujul a fost capitală a Transilvaniei în câteva rânduri, fiind în concurență cu Alba Iulia și Sibiu. Regele Matia, născut aici în 1443, a acordat orașului său natal o serie de privilegii speciale, care au făcut ca locuitorii lui să nu-și dorească secole de-a rândul vreo schimbare a statutului său (de pildă, nu au participat deloc la revolte sau răscoale, precum cea a lui Gheorghe Doja din 1514). Familii puternice ale nobilimii transilvane, precum Báthory, Bethlen, Bánffy, Corvineștii, au protejat acest oraș construind instituții, biserici, școli și palate, dintre care unele au rămas, mai mult sau mai puțin modificate în timp. Cele mai multe edificii monumentale ale orașului istoric au rămas totuși din perioada administrațiilor habsburgice și austro-ungare, Clujul devenind cel de-al doilea mare oraș al Ungariei (din cadrul Monarhiei Dunărene), după Budapesta. Un oraș cu zeci de palate (private, administrative, culturale sau ale unor regii…), impresionante prin apetitul pentru monumentalitate, decorațiuni, eleganță, ștaif.
Biserica Sfântul Mihail
Biserica Romano-Catolică Sfântul Mihail din zona centrală este una dintre construcțiile reprezentative ale orașului, prin dimensiuni (70 de metri lungime și un turn de 80 metri înălțime, al doilea din România după Catedrala Ortodoxă din Tmișoara), prin valoarea ca monument istoric (construcția a început acum aproape 700 de ani) și, nu în ultimul rând, prin factura gotică imprimată edificiului în numeroasele etape de construcție, refacere și modificare. În acest lăcaș de cult au fost oficiate evenimente importante din istoria Transilvaniei, de pildă botezul viitorului rege Matia, investirea principilor (Gabriel Bethlen, Sigismund Rakoczi, Sigismund și Gabriel Bathory). Turnul bisericii are o istorie aparte, primul fiind construit în 1511-1543, după care, căzând pradă unui incendiu din 1697, a fost refăcut în 1744. Noul turn de secol XVIII, ridicat în stil baroc (poate fi văzut în gravurile de epocă având un frumos acoperiș metalic cu formă complexă) n-a rezistat nici 20 de ani, fiind afectat grav de un cutremur, drept pentru care a fost demolat. Turnul pe care îl vedem azi datează de la mijlocul secolului al XIX-lea (1837-1860), când s-a decis reconstruirea lui din temelie, pe un amplasament ușor modificat. Pentru a se păstra unitatea arhitecturii, dar și în acord cu trendul epocii, turnul a căpătat o factură neogotică, în partea superioară fiind amplasat un ceas. În interior, se poate observa atât concepția gotică inițială, cu ogive, sculpturi și vitralii tipice, dar și intervențiile de secol XVIII, când sculptorii transilvăneni Johannes Nachtigall și Anton Schuchbauer au imprimat interiorului un puternic aer baroc. Mai trebuie menționat că biserica a fost atât catolică (aproximativ primele două secole și ultimele trei secole), dar și luterană, calvinistă și, pentru 150 de ani, unitariană. Acoperișul edificiului, din ceramică solzi, are la nivelul turnului o învelitoare metalică și, în mod necesar, paratrăsnet. În imediata apropiere a bisericii se află ansamblul monumental dedicat Regelui Matei (Matia) Corvin, dezvelit în 1902, după ce în 1900 macheta câștigase marele premiu al Expoziției Universale de la Paris. Acesta este un alt simbol al orașului, fiind clasificat ca monument istoric.
Pe numele său complet ”Biserica Evanghelică – Luterană Sinodo-Prezbiteriană din Cluj-Napoca”, este un edificiu construit în 1816-1829 (încorporând resturi ale unui bastion medieval) în stil baroc, având și importante influențe neoclasice, după uzanțele austriece ale momentului respectiv. Biserica lungă de aproape 34 de metri este acoperită cu țiglă ceramică, cu excepția turnului de 43 de metri înălțime care are acoperiș din zinc. Acest turn a fost inițial mai scund, beneficiind de o supraînălțare cu 4 metri în 1914, moment în care a fost realizată și proiectată și ultima variantă a acoperișului.
Biserica ortodoxă ”Schimbarea la față”
Deși nu este o construcție monumentală și nici nu are o semnificație istorică deosebită, am ales să o menționăm datorită amplasamentului central, dar și soluțiilor alese pentru adaptarea la terenul îngust, între două clădiri vechi, ceea ce a reprezentat o provocare pentru constructori. Biserica a fost ridicată între 1999 și 2004, cu fundație de beton, ziduri de cărămidă și un acoperiș din tablă de cupru (foarte frumos patinat acum), cu modele în relief care scot în evidență simbolul crucii.
Catedrala Mitropolitană
Construirea unei catedrale ortodoxe în Cluj era o dorință puternică a comunității românești ortodoxe ce devenea tot mai numeroasă – înainte de Primul Război Mondial, românii ajunsese la mai bine de o treime din populație, fără a avea însă un lăcaș de cult reprezentativ, altul decât greco-catolic. Dorința s-a putut împlini doar după unirea Transilvaniei cu România, primăria fiind acum dispusă să aloce un teren central, în fața teatrului. Piatra de temelie a fost așezată în 1923, iar sfințirea s-a oficiat 10 ani mai târziu, pentru construirea catedralei fiind folosite metode inovative la acea vreme: cărămidă zidită într-un scelet din beton armat, peste care, la exterior, s-a aplicat piatră naturală. Proiectarea a fost semnată de George Cristinel și Constantin Pomponiu, autori și ai Mausoleului de la Mărășești, fiind imprimate catedralei evidente elemente de arhitectură brâncovenească și bizantină. Turlele sunt deosebit de spectaculoase, cu coloane, arce și medalioane sculptate din piatră, respectiv cupole din cupru cu modele în relief.
Catedrala Greco-Catolică
Este vorba despre un lăcaș de cult în stil baroc, ridicat inițial în 1775-1779 pentru ordinul monahal al minoriţilor (veche ramură a franciscanilor) cu ajutorul împărătesei Maria Terezia, ca o celebrare a revitalizării catolicismului în Cluj. Din păcate, turnul s-a prăbușit la scurt timp după inaugurare, drept pentru care turnul și fațada au fost refăcute în următorii 3 ani cu ajutorul arhitectului Johann Blaumann. La 1900 biserica era faimoasă datorită faptului că era frecventată duminica de femeile din lumea bună (și foarte frumoase), drept pentru care era căutată și de tinerii ofițeri ai garnizoanelor imperiale… După unirea Transilvaniei cu România (1918), lăcașul de cult a fost atribuit de Vatican greco-catolicilor. Știut fiind că în 1948 acest rit catolic a fost deființat, retrocedarea bisericii către comunitatea unită cu Roma a venit după 1990. În cadrul ultimei renovări, acoperișul turnului a primit o învelitoare nouă de cupru, care a înlocuit tabla de zinc anterioară.
Palatul Bánffy
Este considerat cel mai reprezentativ edificiu baroc din Transilvania, cu un frontispiciu rococo ce include blazonul familiei nobiliare Bánffy și o serie de statui ce înfățișează personaje mitologice greco-romane, amplasate sub acoperișul ceramic cu pantă frântă, de tip mansardă. Construția a durat între anii 1774 și 1785, sub coordonarea arhitectului german Johann Eberhard Blaumann, care a fost răsplătit cu echivalentul salariului său pe 100 de ani, așa cum arată mărturiile din epocă. Cu unele sincope, din cauza problemelor financiare, palatul a fost terminat și amenajat interior în 11 ani, conform rigorilor unui principe al Transilvaniei, care era contele Gyorgy Banffy al II-lea. Aici au fost găzduite personalități precum împărații Francisc I și Franz Josef, împărăteasa Sisi sau Franz Liszt, în timpul călătoriilor și concertelor sale prin Transilvania. Clădirea a mai avut în ultimul secol și alte destinații – reședință de protocol, cazinou, cinematograf de vară (în curtea interioară), chiar clădire de apartamente, birouri și spații comerciale, iar din 1951 Muzeul de Artă al orașului, cu perioade de întrerupere a vizitării pentru restaurare în anii 1960 și 1990. A nu se confunda cu Castelul Bánffy de la Bonțida, o altă reședință a familiei respective.
Palatul de Justiție
Cu fațade monumentale în stil eclectic și numeroase curți interioare, care să asigure ventilarea și iluminarea numeroaselor încăperi ale acestei clădiri masive, Palatul de Justiție face parte dintr-un ansamblu arhitectural vast, ce mărginește Piața Avram Iancu prin Opera Română din Cluj, palatul Prefecturii, Palatul de Finanțe, Regionala Căilor Ferate și alte construcții importante ridicate în jurul anului 1900. Palatul de Justiție datează din anii 1898-1902, arhitect fiind Gyula Wagner. Valoroase sunt fațadele bogat ornamentate, cu porticuri, balcoane și coloane dorice, frize, ancadramente și cornișe spectaculoase, realizate din teracotă și piatră de Viștea, carieră aflată în apropiere. Impresionantă este și cupola alungită de deasupra fațadei vestice (9 m lățime, 29 m lungime și 8,6 m înălțime), care a fost acoperită la ultima renovare cu solzi multicolori dintr-un material compozit. Ansamblul arhitectonic, care cuprinde nu doar Curtea de Apel sau alte instanțe judecătorești, ci și Biblioteca Județeană, Facultatea de Științe Economice etc., are diverse tipuri de acoperiș: în principiu tablă de zinc și ceramică.
Palatul de Finanțe
Palatul de Finanțe era inaugurat în 1880, cu destinația care a fost păstrată până acum. El a fost construit după planurile arhitectului Friedrich Mätz, care a reunit aici în mod eclectic elemente renascentiste și romanice, sub influența manierei de a construi numită ”Rundbogenstil”, foarte populară la acel moment în spațiu german care urmărea industrializarea (și destul de frecvent întâlnită în Cluj). Efectul se continuă în mod uniform la clădirile alăturate, cu regim de înălțime similar. Acestea creează un front stradal deosebit de ordonat și chiar elegant, iar renovările recente, prin care se elimină toate adaosurile sau intervențiile haotice din perioade în care erau proprietari toți și nici unul, nu fac decât să scoată la suprafață bunele intenții ale urbaniștilor și arhitecților de acum un secol – un secol și jumătate.
Palatul Primăriei
Palatul Primăriei a fost construit în manieră eclectică între anii 1896 și 1897, după proiectul arhitectului Ignác Alpár (1855-1928) din Budapesta, care deținea unul dintre cele mai solicitate ateliere de arhitectură din Imperiul Austro-Ungar. Același atelier de arhitectură a proiectat mai multe clădiri administrative din Transilvania (la Sighişoara, Târnăveni, Deva, Cluj şi Aiud), dar și o serie de licee la Făgăraș, Miercurea Ciuc, Sibiu, Timișoara etc..
Cele două aripi ale clădirii, orientate în unghi drept, se intersectează printr-un turn impozant cu ceas care reunește motive neo-baroce (rezalituri, frontoane frânte, stucaturi aurite, balustrade etc.), dar și elemente de tip Secession, iar deasupra se înalță un spectaculos acoperiș zincat cu lanternou, introdus recent într-un proces de renovare. A fost conceput ca sediu al comitatului, a devenit sub regimul comunist sediu al Consiliului Județean, iar din 1990 este Palat al primăriei, reflectând importanța acestei bijuterii arhitecturale.
Primăria veche
La începutul secolului al XIX-lea, Clujul avea nevoie de o primărie nouă, cea veche fiind distrusă de un incendiu și un cutremur. Fondurile insuficiente au avut ca rezultat abandonarea unui prim proiect din 1826, astfel încât lucrările la noua clădire să înceapă abia în 1840, pentru a fi terminate în 1845. Planurile de arhitectură finale au aparținut lui János Böhm și Anton Kagerbauer, pentru construcție fiind folosită inclusiv cărămidă din vechile fortificații ale cetății. S-a optat pentru maniera Rundbogenstil, cu elemente de renaștere florentină integrate cu rigurozitate germană. Ferestrele se închid sus în semicerc, iar cornișa se sprijină pe un șir de console, aspecte caracteristic stilului. Acoperișul este limitat de un atic, pe care se poate vedea stema orașului. Clădirea deservește în continuare administrația orașului, aparținând consiliului local.
Teatrul Național
Această clădire monumentală, care găzduiește în prezent Teatrul Național ”Lucian Blaga” și Opera Română din Cluj-Napoca, a fost construită în anii 1904 – 1906. Având 1.000 de locuri și trei râduri de logii, cea mai importantă clădire de gen din Transilvania, ea găzduia inițial Teatrul Maghiar, destinație care a fost schimbată odată cu noua administrație românească de după 1918, care a transformat-o în Teatru Național (cu reprezentații preponderent în română). Arhitectura neobarocă, cu elemente Secession, a fost concepută de renumiții arhitecți austrieci (parteneri) Ferdinand Fellner și Hermann Helmer, care au proiectat numeroase edificii similare ale Europei Centrale: teatrele naționale din Timișoara, Zagreb, Szeged, Bratislava, Odesa, Oradea, Sofia, Volkstheater din Viena etc.. Clădirea a fost ușor modificată în timp, în special pentru extindere, atât imediat după inaugurare, când s-au constata unele deficiențe, cât și în anii 1950. La nivelul acoperișului, spectaculozitatea este maximă: lira ca simbol al destinației clădirii, amplasată deasupra unui antablament cu cornișă curbă, două turnuri înalte de 9 metri deasupra nivelului acoperișului principal, încununate de statui din bronz cu rol alegoric (Apolo și Thalia în care trase de lei).
Palatul Bánffy din Bonțida
Povestea acestui ansamblu arhitectonic din Bonțida, o localitate din zona metropolitană a municipiului Cluj-Napoca, este tristă dar și plină de speranțe în același timp. Clădiri în stil renascentist, baroc și neogotic au apărut aici treptat în ultimele trei – patru secole (sau mai mult, nu este foarte clar ce soartă au avut primele fortificații, primul castel sau prima reședință nobiliară, eventual cât din ele a fost integrat în ceea ce s-a păstrat până azi). Din Evul Mediu se știe că domeniul Bonțida a fost donat familiei Bánffy de către regele Sigismund de Luxemburg, în 1387, că s-a construit aici un castel începând cu 1437, iar nobilii deveniți baroni au putut să construiască cetate în 1543, care a fost semnalată în documente de la 1680. Ansamblul cu anvergura actuală au început să prindă contul pe la mijlocul secolului al XVII-lea, prin comitele Dionisie Bánffy, sub indicațiile unui arhitect italian, care a supravegheat ridicarea unor clădiri fortificate, probabil de factură renascentistă. Lucrările vor fi continuate de urmași, care vor construi în stil baroc austriac un manej, grajdul și diferite anexe pentru deservirea domeniului (arhitect Joseph Emanuel Fischer von Erlach), un parc cu statui și fântâni arteziene, apoi o moară în 1820 și o nouă aripă în stil romantic englezesc pe la 1850. La sfârșitul secolului al XIX-lea și mai târziu, până la cel de Al Doilea Război Mondial, domeniul de la Bonțida era considerat unul dintre cele mai frumoase ansambluri arhitecturale din Transilvania, un fel de Versailles al acestei zone a Europei. Lucrurile au început să meargă prost când trupele germane aflate în retragere, spre sfârșitul războiului, au devastat locul (probabil ca răzbunare contra proprietarului Miklós Bánffy care facilitase negocierile dintre România și Ungaria pentru ieșirea din alianța cu Germania) – și aceasta după ce castelul fusese transformat în spital de campanie. O nouă lovitură dată acestui monument de istorie și arhitectură a fost transformarea de către comuniști, după 1950, în CAP, fără a beneficia de renovări sau întreținere serioasă, ca să nu mai vorbim de restaurare. Părăsit după 1989, locul a devenit o ruină, pentru ca abia în 1999 să fie date primele semne de interes din partea autorităților române. Este drept, inițiativele au aparținut Institutului Britanic de Conservare a Clădirilor Istorice și Oficiului pentru Protecția Patrimoniului Cultural din Ungaria, cu sprijinul Prințului Charles de Wels, în contextul în care monumentul se afla pe lista ”celor mai periclitate 100 de situri din lume”. Din fericire, în acești ultimi 15 ani lucrurile s-au schimbat, cu ajutorul celor menționați, dar și al unor inițiative private care strâng fonduri și stimulează voluntariatul (se organizează inclusiv festivaluri de muzică electronică, care au ajuns destul de cunoscute). O metodă care s-a dovedit foarte eficientă a fost stimularea voluntariatului pe zona de restaurare, aici dezvoltându-se un adevărat centru de formare și specializare în reabilitarea și restaurarea patrimoniului construit. Tinerii, mai mult sau mai puțin specializați, vin și se instruiesc în metode de restaurare cu metode tradiționale și materiale locale, pe principiul intervenției minime, desigur sub coordonarea unor profesioniști. Numărul celor pregătiți aici a trecut de mult de 1.000, avantajul lor fiind că, muncind, primesc și o acreditare a noilor competențe. Astfel, în 2003 a fost reabilitată clădirea Miklós, inclusiv acoperișul care a fost învelit cu țiglă, în 2006-2007 o parte din grajduri și capela, în 2011-2012 clădirea de la intrarea pe proprietate și așa mai departe; deși mai sunt multe de făcut, se poate spune că în prezent cam tot ansamblul este acoperit cu țiglă nouă, ceea ce oferă o oarecare garanție că degradarea clădirilor a încetat. În mod firesc, nu putem părăsi subiectul fără a face un apel către cei care pot da o mână de ajutor acestui proiect, prin oricare dintre metodele menționate mai sus, de la donații la voluntariat în centrul de excelență înființat la Bonțida, sau pur și simplu plătind un bilet la festivalurile și spectacolele organizate aici.