Continuăm aici interviul cu domnul Neagu Djuvara, început în ediția
anterioară. Dacă până acum ne-a împărtășit câteva impresii despre
arhitectura occidentală, cea africană și despre prima întâlnire cu
construcțiile ridicate la noi sub comuniști, în continuare ne-a vorbit
de vechiul București, desigur într-o notă originală, caracteristică,
pornind de la propria experiență și de la numeroasele repere căpătate
într-o lungă serie de călătorii.Continuăm aici interviul cu domnul Neagu Djuvara, început în ediția
anterioară. Dacă până acum ne-a împărtășit câteva impresii despre
arhitectura occidentală, cea africană și despre prima întâlnire cu
construcțiile ridicate la noi sub comuniști, în continuare ne-a vorbit
de vechiul București, desigur într-o notă originală, caracteristică,
pornind de la propria experiență și de la numeroasele repere căpătate
într-o lungă serie de călătorii.Continuăm aici interviul cu domnul Neagu Djuvara, început în ediția anterioară. Dacă până acum ne-a împărtășit câteva impresii despre arhitectura occidentală, cea africană și despre prima întâlnire cu construcțiile ridicate la noi sub comuniști, în continuare ne-a vorbit de vechiul București, desigur într-o notă originală, caracteristică, pornind de la propria experiență și de la numeroasele repere căpătate într-o lungă serie de călătorii.
S-a dărâmat mult din București în cei 45 de ani de comunism?
Desigur, dar am putea spune că s-a dărâmat și ceea ce trebuia dărâmat, adică periferia. Bucureștiul, în afară de centru, era o imensă mahala. Dacă porneai din centru, de exemplu pe Strada Vasile Lascăr, către nord, vedeai niște clădiri relativ frumoase, dar pe măsură ce înaintai începea o mahala oribilă. Părerea mea, care a stârnit controverse la un moment dat, este că Bucureștiul nu era de fapt un oraș frumos, în afară de câteva bulevarde dorite de Regele Carol I, care a vrut să vadă clădiri înalte, de cel puțin 4 etaje, în stil occidental. Avem relatări ale străinilor veniți la București pe la 1800, care erau mirați de extrema întindere a orașului, luând în calcul populația. Era cât Parisul, dar avea o populație de 10 ori mai mică. La 1900, Bucureștiul era ceva intermediar între Viena și Constantinopol, și nu Constantinopolul de acum, ci cel pe care îl vedem în lucrările de artă din secolul al XVIII-lea. Modernizarea României, ca arhitectură, a fost destul de dificilă, pentru că de fapt noi nu avusesem o școală de arhitectură până atunci. Învățasem câte ceva de la sârbi, bulgari sau de la grecii din Costantinopol și cam atât. Totuși, în ceea ce mă privește, nu aveam impresia atunci că era urât, ci doar altceva decât în vestul Europei. Mai gândiți-vă că Bucureștiul interbelic este de fapt construit în timpul copilăriei și adolescenței mele, iar clădirile erau chiar mai rare decât la venirea comuniștilor. În plus, ce era dincolo de mahala? După stagiul militar și întoarcerea de pe front din Rusia (asta era în 1941), am fost instructor de recruți și trebuia să îi scot pe soldați undeva pentru instrucție. Îi scoteam la marginea Bucureștiul, dar multe din aceste câmpuri erau de fapt niște mlaștini, nici nu puteai să te târăști pe burtă…
Orașele din Vest vi se par mai unitare?
Nu neapărat. Dacă ne gândim la orașul Nisa de pildă, unde am locuit, este și el împărțit în două, partea veche medievală, de inspirație italiană, și cea nouă, modernă, cu hoteluri mari. După cum știți, acolo este și un hotel faimos, splendid, care a aprținut unui român, Negresco. Există deci o parte a veacului al XIX-lea și al XX-lea, elegantă, scumpă, dar și partea veche, tipic mediteraneană. Și la Paris, există La Defense, dar și Hôtel de Cluny, fosta reședință de vară a arhiepiscopului de Cluny, o splendoare arhitecturală din Evul Mediu. Se pare că multe dintre bisericile fortificate din Transilvania au fost construite de călugări ai ordinului clunisian.
Ce influențe am primit de la vecinii noștri, în arhitectură?
Bisericile sunt clar influențate de Bizanț, mai ales prin intermediul sârbilor. Sunt realități istorice, sârbii au creat un stat cu cel puțin 150 de ani înaintea noatră. Mai erau casele boierilor, care imitau ceea ce se putea vedea la Constantinopol, devenit Istanbul. Dacă ne uităm la picturile vechi, precum cele ale pictorului francez Michel Bouquet, care a fost în 1842 la București, vedem case ca la Istanbul. Iarăși un adevăr istoric este că atunci când au cucerit Constantnopolul, turcii au omorât și alungat cam toți locuitorii și au dărâmat cea mai mare parte din oraș, în afară desigur de Sfânta Sofia, pe care au făcut-o cea mai mare moschee din imperiul lor. Acolo a luat naștere o altă arhitectură, care a ajuns și la noi. Ceea ce s-a petrecut în Occident nu am impresia că a influențat prea mult arhitectura din Muntenia și Moldova pană la mijlocul secolului al XIX-lea.
Ați simțit lipsa Bucureștiului cât timp ați fost plecat în exil?
Înainte de a pleca în 1944, ultima mea adresă a fost pe Strada Știrbei Vodă, un mic apartament pe care îl luasem cu chirie. Îmi bate inima mai tare când trec pe acolo, dar perioada în care nu am revenit din cauza comuniștilor nu pot să spun că a fost un chin, fiindcă până la 28 de ani trăisem deja mai mult în străinătate. M-am născut aici, dar în primii ani de viață am stat în Franța și Elveția, deci eu practic am văzut România pentru prima dată pe la vârsta de 5 ani. Am locuit într-o primă fază de la 5 la 8 ani în București, apoi ne-am mutat la Sinaia, din cauza sănătății fratelui meu. La 12 ani am plecat din nou în Franța și am stat acolo încă 4 ani. Cât am stat însă în București, mi-a făcut impresia unui oraș simpatic, de care m-am atașat, cu curți în jurul fiecărei case, chiar grădini. Nu era ca Nisa, oraș unde am stat în adolescență, nu era nici ca Parisul, unde pe Rue de Rivoli clădirile sunt cam de același nivel… În afară de Calea Victoriei, Bucureștiul era ceva foarte nou și deosebit pentru mine. Existau încă tramvaie cu cai, (doi când se mergea normal și se mai înhămau 2 când trebuia urcată o pantă mai mare), cu automobile încă puține. Inclusiv în centru erau case din acestea cu curte, unele destul de îngrijite, aparținând unor vechi boieri sau unor familii înstărite, fără etaje, cu grădină, latura spre stradă, un plop în față. Bunicul meu a avut o asemenea casă, între timp s-a construit acolo o clădire de 6 etaje. Aspectul Bucureștiului s-a schimbat continuu, și înainte și după venirea comuniștilor. Iar eu stau acum aici, la București, în cea de-a 52-a locuință din