Am avut de-a lungul timpului articole despre acoperișuri în care am semnalat erori de execuție, barbarii estetice, materiale care nu aveau ce căuta pe o clădire care se dorește protejată, cu consecințe grave pentru construcție și cei care o folosesc. Ne propunem acum o abordare în aceeași notă, dar cumva într-o tonalitate mai gravă, pentru că este vorba despre patrimoniul nostru de arhitectură. În România sunt multe case… urâte (alt cuvânt poate părea prețios) și ar trebuie făcute investiții serioase ca să le scapi de acest epitet.
Am avut de-a lungul timpului articole despre acoperișuri în care am semnalat erori de execuție, barbarii estetice, materiale care nu aveau ce căuta pe o clădire care se dorește protejată, cu consecințe grave pentru construcție și cei care o folosesc. Ne propunem acum o abordare în aceeași notă, dar cumva într-o tonalitate mai gravă, pentru că este vorba despre patrimoniul nostru de arhitectură. În România sunt multe case… urâte (alt cuvânt poate părea prețios) și ar trebuie făcute investiții serioase ca să le scapi de acest epitet.
Am
avut de-a lungul timpului articole despre acoperișuri în care am semnalat erori
de execuție, barbarii estetice, materiale care nu aveau ce căuta pe o clădire
care se dorește protejată, cu consecințe grave pentru construcție și cei care o
folosesc. Ne propunem acum o abordare în aceeași notă, dar cumva într-o
tonalitate mai gravă, pentru că este vorba despre patrimoniul nostru de
arhitectură. În România sunt multe case… urâte (alt cuvânt poate părea
prețios) și ar trebuie făcute investiții serioase ca să le scapi de acest
epitet. Casele anilor 1990, cu faianță pe fațadă, geamuri meschine, beton
excesiv… pot fi scuzate; erau ani în care resursele erau limitate, ca și
reperele culturale, materialele de construcție învechite ca tehnologie, iar
românii încercau să-și găsească fiecare un drum prin tranziția spre economia de
piață. Dar când vezi clădiri interbelice sau antebelice, cu o arhitectură
superbă, care au rezistat admirabil în fața vremurilor, parcă în ciuda tuturor
vicisitudinilor la care au fost supuse, și care sunt mutilate absurd din lipsă
de interes și inteligență, exclami revoltat: cum e posibil așa ceva?
Case
cu personalitate
O plimbare prin zona centrală a Bucureștiului aduce în
fața privitorului nenumărate asemenea situații. Din fericire, în ultimul timp
privitorul observă din loc în loc, tot mai des, clădiri vechi renovate, cărora
le este redată splendoarea și noblețea; uneori cu materiale nu tocmai
tradiționale, în culori cam stridente, dar… este un progres. Pot fi
identificate de asemenea case, din aceeași perioadă, mutilate cu bună știință:
acoperite cu materiale ieftine (termoizolarea se face pe exterior, este
adevărat, dar nu oriunde și oricum), ornamentele îndepărtate sau ascunse sub un
strat gros de polistiren, tâmplăria originală de lemn înlocuită cu ”termopane”
albe, nepotrivite unei asemenea arhitecturi, ca și placările care se doresc
atractive din punct de vedere comercial, dar nu fac decât să transforme o
clădire de patrimoniu într-una fără personalitate. Acolo unde odinioară
acoperișul era ”coroana” casei, cu materiale de excepție (țiglă ceramică, zinc,
cupru), nu rareori vedem montate învelitori ieftine, cu cel mai comun oțel, acoperit
de vopsea în nuanțe țipătoare.
Asemenea intervenții sunt de neînțeles. În definitiv,
dacă nu se impun intervenții structurale ample, sau restaurarea unor
decorațiuni complexe, refacerea unei atare clădiri nu este nici foarte
costisitoare, nici foarte solicitantă. Mai greu este să găsești o echipă de constructori
care să fie dispusă să trateze responsabil o asemenea lucrare, cu grija pentru
detalii necesară. Dar, până să renovăm, să vedem care este situația acestor
case după multe zeci de ani de comunism și legislație voit incertă.
O bijuterie în noroi…
Casa
pe care o luăm în discuție aici, situată în zona centrală a Capitalei (Str.
Olari), a fost construită în 1927, în stil neoromânesc. Inițial a fost gândită
să deservească o singură familie, cu personalul aferent (bonă, cameriste, foschist,
șofer) – parterul și etajul în folosința familiei proprietarului, mansarda și
demisolul pentru personal. Vorbim de o familie cu posibilități materiale
excelente, care și-a permis și a dorit să construiască ceva solid, sigur, pe
termen lung, pentru cei prezenți și pentru urmași. Peste tot se vede spiritul
acelor ani, în care curentul Art Nouveau căpătase un caracter autohton,
național, fără a respinge însă influențele arhitecturii europene și balcanice.
Ornamentația bogată, spațiile generoase (camerele au înălțimi impresionante, de
până la 3,85 m), feroneria masivă cu grilaje ornamentale și balustrade din fier
prelucrat la cald, zidurile masive din cărămidă care în partea de jos ajung la
grosimea de 1 metru, toate arată o cultură a lucrului bine făcut și grija
pentru detaliu, într-o perioadă în care totul se făcea cu efort înzecit,
neavând tehnologiile din zilele noastre.
Naționalizată în 1950 prin decretul 92 de tristă
amintire, casa ajunge în proprietatea statului comunist, fiind administrată de ICRAL
până după Revoluția din 1989.
Este interesant de văzut unde încep problemele. În
momentul retrocedării către proprietarii de drept, acolo mai locuiau în
continuare 6 familii, dar din datele existente în dosarul de fond reiese că în
anii 1950 – 1960 practic fiecare cameră era ocupată de câte o familie; la un
moment dat au locuit în clădire 11 familii, maximul atins. Dată fiind atâta
concentrare de locatari, fiecare cu nevoile și problemele lui, gestionarea
acestui spațiu s-a dovedit extrem de dificilă. Fiecare a intervenit cum a vrut
și cum i-a permis legea: s-au construit ori modificat sobe și coșuri de fum,
s-au făcut noi compartimentări care să permită accesul în camere sau băi, s-au
amenajat bucătării în camere separate de bolțari, cu instalații haotice, duse
de fiecare unde a avut nevoie pe moment. Poate singurul lucru bun în tot acest
timp a fost că nu s-au demolat pereții importanți pentru structura casei,
probabil de frica autorităților comuniste. Ar fi fost de așteptat ca această
gestionare abuzivă să înceteze, dar problemele nu s-au sfârșit în 1989; poate
chiar s-au acutizat. Legislația incertă referitoare la proprietate a făcut ca
haosul să continue: unii chiriași au cumpărat locuințele de la stat, unii au
continuat să stea cu chirie, iar proprietarul a rămas să se judece cu statul
ani la rând pentru retrocedare. Rezultatul acestui amestec toxic de provizorat și
incertitudine a fost că nimeni nu a mai investit în clădire – nici chiriașii,
nici statul, nici proprietarul de drept, care în fond nu avea cum să intervină
de facto.
Decenii
de indiferență
Drept rezultat, să vedem ce s-a putut găsi la fața locului
anul trecut – și ne limitam la cele vizibile din stradă. Un chiriaș a schimbat
vitrajele cu tâmplărie din lemn de stejar, de mari dimensiuni (înălțime de
peste 2,5 m), cu geamuri termopan standard. Nereușind să umple golurile
generoase, în arcadă, a completat cu polistiren; este mai scump să montezi
ferestre termoizolante arcuite, cum erau cele vechi, deci s-a limitat la forme
rectangulare. La același apartament, ușile monumentale din lemn masiv, cu
tocuri și frontoane monumentale, au fost realmente puse pe foc, fiind înlocuite
cu versiuni recente din uși celulare, fără nicio legătura cu originalul sau cu
arhitectura casei, nici ca valoare, nici ca aspect.
La un moment dat, instalațiile nu au mai funcționat și
nimeni nu și-a asumat responsabilitatea și efortul financiar să le repare. Este
adevărat, și spiritul de bună vecinătate a întâmpinat dficultăți… Soluția
găsită: țevile de evacuare a apei uzate de la băi și bucătării au fost scoase
prin pereți și pozate direct pe fațadă; printr-un proces de contagiune
păguboasă, locatarii din trei apartamente au recurs la această soluție, cu
efecte extrem de nepălăcute asupra aspectului general al imobilului. Deloc de
neglijat, la unul dintre apartamente fereastra băii a fost acoperită cu o
musama, iar ornamentele ușor deteriorate au fost lipite cu adeziv de polistiren
– adevărat panaceu, folosit oriunde se impune o lucrare, indiferent de natura
materialului lipit.
Fațada a mai suferit și în urma altor străpungeri: centralele
de apartament și hotele străpung fațada hotărât, fără ca cineva să se gândească
măcar să repare zona adiacentă. De fapt, oriunde s-a intervenit pe fațadă,
lucrările nu au ținut deloc de estetică, în dauna compoziției echilibrate și
ornamentelor acesteia, adevărate bijuterii de arhitectură autohtonă.
Dacă ne ridicăm privirea și spre acoperiș…. nici aici
lucrurile nu au stat grozav. Fiecare a intervenit cum a putut și când a avut
nevoie, în general cârpeli și lucrări rapide, menite să rezolve problema pe
moment, fără nicio viziune de perspectivă. O parte din țigla originală a fost
înlocuită cu tablă (desigur, nu de același tip și nici măcar același profil).
Avem așadar o clădire învelită parțial cu țiglă, nereparată, spartă sau căzută,
parțial cu tablă ondulată și câteva foi de tablă profilată. La o ploaie mai
puternică sau la topirea zăpezii, apa își face loc prin toate aceste
învelitori. În dreptul unei dolii, din cauza deceniilor de neglijență,
structura de lemn a putrezit și a cedat. Chipurile, acea zonă a fost reparată
cu câteva cuie, sîrme și bucăți de lemn… planurile acoperișului au rămas în
continuare într-un unghi nefiresc, fără ca structura să fie ridicată la loc, în
poziția inițială. Vorbim despre un acoperiș bine gândit, cu pantă mare și o
șarpantă solidă, lucrată conform uzanțelor vremii, de dulgheri pricepuți, fără
cuie, ci cel mult cu scoabe. Jgheaburile, deși există, sunt sparte sau nu comunică
prea bine cu burlanele, care nici acestea nu sunt orientate către rețeaua de
canalizare din curtea interioară, astfel că la fiecare ploaie curtea se inundă.
Cât despre streșini… cine s-a mai gândit la ele în ultimele decenii?
Frumoasele cornișe de dedesubt s-au măcinat anotimp după anotimp, iar din loc
în loc s-au desprins bucăți mari.
Acesta este stadiul unei clădiri care se îndreaptă către
aniversarea centenară… dacă i se dă ocazia. Din fericire, pentru perioada
următoare sunt prevăzute lucrări de consolidare și renovare, care să salveze
această casă. Vă vom ține a curent cu lucrările ce se vor desfășura aici, unele
dintr ele deja demarate.
Va urma