Orice acoperiș verde are un strat de hidroizolație performant, este firesc; se aplică primul și protejează clădirea de apa pluvială sau de cea pe care o folosim pentru udarea plantelor. Dar de acolo și până a ajunge să punem solul (care are o compziție specială), mai sunt necesare câteva straturi.
Orice acoperiș verde are un strat de hidroizolație performant, este firesc; se aplică primul și protejează clădirea de apa pluvială sau de cea pe care o folosim pentru udarea plantelor. Dar de acolo și până a ajunge să punem solul (care are o compziție specială), mai sunt necesare câteva straturi.
Orice
acoperiș verde are un strat de hidroizolație performant, este firesc; se aplică
primul și protejează clădirea de apa pluvială sau de cea pe care o folosim
pentru udarea plantelor. Dar de acolo și până a ajunge să punem solul (care are
o compziție specială), mai sunt necesare câteva straturi. De acestea depinde
buna funcționare a sistemului de acoperiș, capacitatea lui de a reține și utiliza
atâta apă cât este necesară, asigurând sănătatea plantelor și siguranța
clădirii. Stratul de filtrare, cel de dren și bariera anti-rădăcină sunt componentele
fără de care nu mai avem un acoperiș verde, ci o bătaie de cap. Vă oferim în
continuare câteva detalii despre rolul, natura și modul corect de aplicare al
acestora, așa cum ne este recomandat în Ghidul privind proiectarea și execuția
acoperișurilor verzi, redactat de UAUIM București.
Sistemul de acoperiş verde funcţionează în principiu ca o
învelitoare, ce trebuie să ofere protecţie clădirii pe care o acoperă,
protecţie la factorii climatici şi de mediu, la activitatea desfăşurată aici,
la agresiunea plantelor care tind să invadeze orice spaţiu lăsat la dispoziţie.
În consecinţă, un sistem de acoperiş are mai multe straturi, care pot fi
împărţite generic în: strat filtrant, strat drenant şi barieră
împotriva rădăcinilor, fiecare cu caracteristicile lui, cu posibilități
de opțiune mai mult sau mai puțin avantajoase. Aceasta până a ajunge la
hidroizolație, singurul strat care proteează efectiv construcția de umiditate.
Stratul
filtrant
Stratul filtrant împiedică transportarea componentelor
solului destinat plantelor (sau componentelor din stratul vegetal) în adâncimea
structurii de protecţie și dren, contribuind la protejarea hidroizolaţiei
împotriva eventualelor degradări chimice cu materiale organice şi minerale. Un
rol important îl are stratul filtrant și în asigurarea unui drenaj corect în
cadrul colectării apei excedentare, pentru a fi ulterior depozitată într-un
strat inferior de retenție sau evacuată spre sistemul pluvial.
Astfel stratul filtrant poate fi un geotextil subţire, realizat
din materiale ţesute sau neţesute (fibre de diferite lungimi aşezate aleatoriu,
solidarizate mecanic sau termic, care să aibă următoarele caracteristici:
–
să
nu degradeze mediul;
–
să
nu fie degradat de mediul înconjurător;
–
să
fie compatibil cu plantele (să nu producă fito-toxicitate);
–
să
fie rezistent la intemperii;
–
să
poată fi traversat de rădăcinile plantelor;
–
să
aibă rezistenţă împotriva microrganismelor;
–
să
aibă rezistenţă la agenţi chimici.
Greutatea minimă recomandată a geotextilului este de 100 g/m2(în mod uzual este cuprinsă între 100 şi 200g/m2, pentru a nu
încărca suplimentar construcția). Rezistenţa la presiune mecanică este dată de
forţa de penetrare care trebuie să fie mai mare de 0,5 KN, considerând că nu
sunt prevăzute presiuni mecanice suplimentare în timpul execuţiei sau la
aplicarea sarcinilor
verticale ulterioare. În acest context, trebuie
specificat că intervențiile de întreținere a plantelor trebuie făcute cu grijă,
pentru că distrugerea stratului de filtare compromite eficiența întegului
sistem. Dimensiunea orificiilor din stratul filtrant sunt cuprinse între 0,06 mm
şi 0,2 mm, considerându-se că 90% din substrat este reţinut de filtru şi doar
10% poate traversa filtrul.
La punere în operă, membranele din ţesături geotextile
trebuie suprapuse (ca orice membrane)
10 cm una peste cealaltă, iar perimetral se ridică până
la limita superioară a substratului de sol, asigurând filtrarea şi pe laterală,
până la stratul vegetal. Dar membranele filtrante nu trebuie să rămână expuse
intemperiilor sau neprotejate un timp mai îndelungat decât cel prevăzut de
producător.
Strat
drenant
Acesta
asigură echilibrul umidității și este obținut din diverse categorii de
materiale: agregate, pietriş şi spărtură fină de piatră, lavă şi piatră ponce, argilă
expandată sau şistoasă, gresie şi ardezie expandată, agregate obţinute din
reciclarea altor produse (spărtură din solzi ceramici de învelitoare (ţiglă), sticlă
spongioasă, zgură), membrane pentru drenare din împâslituri structurate, mase
plastice cu diferite secțiuni, ţesături din fibre, membrane din cauciuc profilate,
plăci rigide din plastic sau din spume de mase plastice. În alegerea unui
material se iau în calcul atât funcţiunea de bază (aceea de dren), precum și
încărcarea planşeului. Un avantaj al materialelor sintetice este faptul că,
atunci când sunt mai groase, au calităţi termoizolante (specificate de
producător) care pot fi luate în calcul pentru stabilirea rezistenţei termice a
acoperişului. Mai trebuie specificat că, atunci când stratul drenant este
realizat din spărturi cu muchii ascuţite sau din plăci rigide, este necesară
prevederea unui strat de protecţie a hidroizolaţiei. În foarte multe cazuri,
rolul acesta este preluat de bariera împotriva rădăcinilor, care are o
rezistență superioară. În fond, stratul de dren nu trebuie să fie neapărat
impermeabil, în acest scop acționând hidroizolația. În practică, printre cele
mai eficiente elemente de dren sunt cele din polistiren, cu o permeabilitate
redusă, având mici adâncituri în care se poate acumula o anumită cantitate de
apă, pentru a fi utilizată de plante mai târziu. Polistirenul are și alte
avantaje: este ușor, termoizolant, rezistă foarte bine la umiditate și nu are
un comportament necontrolat la factorii de mediu (variații dimensionale
importante la temperaturi extreme, degradare la îngheț-dezgheț etc.).
Cerinţele
generale pe care trebuie să le îndeplinească stratul drenant sunt următoarele:
–
compatibilitatea chimică a materialelor unele faţă de
altele şi cu plantele (să se evite fito-toxicitatea);
–
compatibilitatea materialelor cu mediul înconjurător:
materialele nu trebuie să genereze poluare atmosferică sau a substratului prin
dizolvarea de compuşi nocivi sau gaze toxice;
–
compoziţia şi distribuţia granulometrică (atunci când
sunt folosite anumite materiale, de exemplu pietriș) să permită drenajul,
permeabilitatea la apă;
–
rezistenţa la îngheţ;
–
o anumită capacitate de retenţie a apei;
–
valoarea optimă a pH-ului, între 6 și 8 (să nu aibă o
diferenţă mai mare de 1,5 unităţi în raport cu substratul şi cu stratul vegetal;
–
conținutul optim de săruri (sub 3 g/l), indiferent de
tipul sistemului;
–
stabilitatea structurii stratului drenant și aspectul
fără abateri mari de grosime (sub 10% la o grosime de maximum 20 cm, maximum 2
cm la grosimi mai mari).
Retenţia
de apă în cadrul sistemului de acoperiș verde se poate face pe mai multe căi:
în substratul vegetal propriu-zis, care are o anumită capacitate de stocare, în stratul drenant, dacă acesta este realizat
din agregate cu pori deschişi, din agregate granulare de dimensiuni diferite
sau din plăci prefabricate speciale pentru drenare şi stocare a apei (sau cu
geometrie specială care asigură retenţia de apă pe întreaga suprafaţă). În
cazul variantelor extensive, conform recomandărilor ghidului, nu este necesară
udarea suplimentară, stratul de retenţie asigurând apa în perioadele de secetă,
dar există riscul dezvoltării unor boli ale plantelor. În cazul acoperişurilor verzi
intensive, se utilizează în general o combinaţie de sisteme de stocare a apei
în substrat şi în plăci drenante cu geometrie specială, dar este necesară și udarea
suplimentară a plantelor, realizată manual sau mecanic (cu furtunuri, linii de curgere
a apei la picătură, sisteme de irigaţie cu ţâşnitoare, sisteme automate de
irigaţie cu rezervoare de apă etc.).
Bariera
contra rădăcinilor
De-a lungul timpului au fost testate și confirmate mai
multe metode și materiale care pot opri rădăcinile să facă ravagii în stratul
suport, în funcție de situație, buget și exigențele de calitate. O metodă
întâlnită uneori (dar nu recomandată de noi neapărat – n.r.) este reprezentată
chiar de betoanele hidroizolante sau învelitorile metalice realizate din
elemente sudate. Mai există varianta unei șape armate groase (minimum 40 mm),
compacte sau protejate contra carbonatării. Aceasta nu exclude aplicarea unei
hidroizolații în prealabil, ba chiar este recomandat.
Există de asemenea produse hidroizolante (membrane) care
au inclusă în alcătuire şi bariera contra rădăcinilor. Este cazul membranelor
din mase plastice (PVC) a căror structură este greu atacată de rădăcinile
plantelor, sau de membrane bituminoase care au caşerate folii de cupru sau de
hidroxid de cupru (cuprul fiind un material la care plantele nu aderă).
În general însă, barierele contra rădăcinilor sunt
realizate de pelicule, mase de şpaclu sau
membrane speciale. Avem așadar variante:
–
PVC
lichid (0,8 mm grosime minium);
–
Mase
de şpaclu din poliuretan lichid (2 – 3 mm), eventual pulverizat;
–
Răşini
cu inserţii de fibre poliesterice (1,5 – 2 mm), aplicate cu rola;
–
Membrane
din mase plastice (1 – 2 mm): PVC plasticizat, compatibil sau nu cu bitumul, poliolefine
termoplastice (TPO), polietilenă (PE), etilen-propylen-dien-monomer (EPDM) cu
inserţie de ţesătură de fibră de sticlă sau poliester, răşini poliesterice cu
inserţii de fibre poliesterice, combinaţii ale tuturor acestora;
–
Bitum
cu materiale sintetice și rețea de armare (grosime totală de 2 – 3 mm): etilen
– copolimer – bitum, olefin – copolimer – bitum, cu împâslitură din fibră de
sticlă sau fibre poliesterice;
–
Produse
bituminoase (4 – 5 mm): elastomer – bitum + inserţie de cupru, apoi criblură
din pietriş sau împâslitură poliesterică.
Este posibil ca uneori să fie nevoie de realizarea unui
strat de separare între hidroizolaţie şi bariera împotriva rădăcinilor, dacă
materialele constitutive ale celor două straturi sunt incompatibile din punct
de vedere chimic. De aceea, cel mai bine este să se opteze pentru un sistem pus
la punct de un singur produucător, care asigură stabilitatea și un comportament
previzibil, atât la montaj, cât și ulterior. În general, sunt recomandate ca
materiale filmul de polietilenă şi împâsliturile din polipropilenă. Membranele
bituminoase sau membranele din EPDM utilizate ca hidroizolație nu au rezistenţă
optimă la rădăcini, în cazul lor fiind necesară prevederea unei bariere de
protecţie împotriva rădăcinilor de sine stătătoare.
Barierele contra rădăcinilor trebuie să fie rezistente la
sarcini mecanice, termice, chimice și microbiologice (se face o diferenţiere între
tipurile de produse pentru învelitoarea extensivă şi intensivă, având în vedere
dificultatea accesului pentru reparaţie sau înlocuire, dar și presiunea pe care
o reprezintă substratul de sol și vegetație, respectiv agresiunea
microorganismelor).
Un pericol permanent pentru aceste produse este cel al colmatării,
dar trebuie accentuat un aspect: colmatarea dispozitivelor de scurgere a apelor
pluviale nu este cauzată totdeauna de alcătuirea acoperişului verde, ci ca
efect al carbonatării şapelor de mortar sau beton. Aceste straturi, dacă sunt
prevăzute, trebuie protejate așadar împotriva carbonatării. În rest, se
interzice utilizarea ca strat drenant a agregatelor calcaroase, sau a celor
rezultate din reciclarea betoanelor.