Palatul Versailles a fost inclus în 1979 pe lista patrimoniului mondial UNESCO și este una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii și civilizației franceze din secolul al XVII-lea. Peste 15 milioane de turiști vizitează anual palatul, grădinile și celelalte obiective istorice ale micului oraș, aflat la 20 de kilometri de Paris. Il vom vizita și noi, virtual desigur, accentuând câteva aspecte legate de arhitectura locului și de știința de a construi acoperișuri. Palatul lui Ludovic al XIV-lea are acoperișuri care însumează nu mai puțin de 10 hectare!
Un palat în ambianță rurală
Vechiul pavilion de vânătoare al lui Ludovic al XIII-lea, construit pe domeniul de la Versailles, a fost transformat și extins de fiul său, Ludovic al XIV-lea, care în 1682 și-a instalat acolo curtea regală și guvernul. Următorii regi ai Franței și-au adus și ei contribuția la înfrumusețarea palatului, până la Revoluția Franceză. Din 1682 până în 1789, a fost un simbol al luxului, puterii și monarhiei absolute în Franța și în Europa. Palatul Versailles nu a avut niciodată un rol defensiv, așa cum erau cetățile și castelele medievale. Începând cu perioada Renașterii, termenul de ”castel” a fost folosit pentru a se referi la o reședință rurală, ce-i drept una luxoasă. Palatul era însă urban prin excelență – un exemplu a fost Louvre, din inima Parisului. Inițial, se vorbea de Castelul de la Versailles, pentru că locul era un simplu sat; și acum, la marginea de vest a proprietății se văd încâ pâlcuri de pădure și zone agricole. Ludovic al XIV-lea a desființat în 1673 întreaga localitate, pentru a face loc acestui oraș construit de la zero.
Versailles apare pentru prima dată menționat în documente ca localitate în anul 1038. După perioade de dezvoltare și decădere, în secolul al XVII-lea intră în atenția Casei Regale, Ludovic al XIII-lea venind frecvent la vânătoare pe domeniile Baronului de Versailles, Martial de Leomenie, de la care cumpără terenul, ”o veche casă în ruine și câteva ferme” construind apoi un pavilion de vânătoare.
Odată cu ridicarea palatului, localitatea a fost sistematizată prin tăierea de străzi simetrice, centrul fiind traversat de un mare bulevard (Avenue de Paris). Regele Soare a dus o politică de atragere a locuitorilor în zonă, noii veniți primind terenuri foarte ieftin, dacă respectau două reguli: plata taxei anuale (simbolică, echivalentă cu circa 1 euro/hectar la paritatea de azi) și construirea caselor conform planului de sistematizare, ce impunea ca imobilele să nu depășească cota de nivel a Curții de Marmură din fața palatului, pentru a nu stânjeni ”perspectiva regală”. În cadrul marelui domeniu se află și astăzi numeroase păduri, fântâni, grădini, Palatul Regal, Micul și Marele Trianon.
Merită amintit că planul localitații Versailles a fost folosit de arhitecții americani pentru sistematizarea capitalei Statelor Unite ale Americii, Washington, dar şi că Palatul Imperial din Sankt Petersburg a fost copiat după cel de la Versailles, însuşi Petru cel Mare locuind aici în 1717, prilej cu care a studiat atent edificiul şi celebrele sale grădini.
În vremea Regelui Soare, Palatul Versailles era cea mai mare și mai impunătoare reşedinţă regală din Europa, fiind deservit de 35.000 slujitori. Totuși, la moartea acestuia, în 1715, Curtea se mută la Paris iar palatul este abandonat. Cel care readuce aici administrația, în 1722, clădind în plus și Micul Trianon, este Ludovic al XV-lea.
Urmaşul său, Ludovic al XVI-lea, adaugă sala de operă, terminată în 1770, înaintea căsătoriei sale cu Maria-Antoaneta de Austria. În 1789, Revoluția Franceză l-a forțat pe Ludovic al XVI-lea să părăsească palatul de la Versailles, pentru a se reloca la Paris. Urmează o perioadă neagră deopotrivă pentru palat și pentru monarhii Franţei, în timpul Revoluției aceștia fiind ghilotinați. Domeniul Versailles își recapătă o parte din splendoarea de altădată sub Napoleon I, care stabilește una din reședințele oficiale ale Primului Imperiu în Palatul Trianon.
Complexul de clădiri nu va mai fi otuși niciodată o reședință regală centrală; un nou rol i-a fost atribuit în secolul al XIX-lea, când a devenit Muzeul de Istorie a Franței (în 1837), prin ordinul regelui Louis-Philippe. Camerele palatului au devenit gazde ale unor colecții de picturi și sculpturi reprezentând mari figuri și evenimente importante care au marcat istoria Franței. Aceste colecții au continuat să fie extinse până la începutul secolului trecut, când, sub influența celui mai important curator al muzeului, Pierre de Nolhac, clădirea și-a redescoperit rolul istoric – întreaga parte centrală a fost restaurată, ajungând la aspectul pe care l-a avut ca reședință regală.
Astăzi, domeniul se întinde pe 800 de hectare, are 20 de km de alei, 200 000 de arbori, 35 de km de reţele de canalizare, 2.153 de ferestre și 67 de scări. Cele 2.300 de camere ale palatului sunt repartizate pe 63.154 mp.
Arhitectură regală
Arhitectura palatului poartă semnături diverse: Louis Le Vau (care a acordat o atenție deosebită grădinilor), François d’Orbay (interioare), marele Jules Hardouin-Mansart, care preia lucrările de construcție în 1678 și adaugă cele două imense aripi: sudică (destinată apartamentelor marilor nobili) și nordică, unde începe și amenajarea unei Capele Regale (terminată în 1710). Capela a fost ultima mare lucrare efectuată la Palatul Versailles sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, regele participând la slujba duminicală din balconul lăcașului de cult, în timp ce curtenii stăteau la parter.
Latura nordică găzduia apartamentele private ale regelui, camerele (7 la număr) fiind numite după zeitățile mitologiei greco-romane: de pildă, sala tronului se afla sub semnul lui Apollo, personificare a Soarelui. Apartamentul reginei însumează 4 camere și a fost ocupat de fiecare suverană, suferind foarte multe schimbări de-a lungul vremii. Acest fapt explică multitudinea de stiluri existente aici, în contrast cu aspectul unitar al apartamentului regelui.
Între 1678 și 1684 este amenajat unul dintre cele mai cunoscute spații ale palatului, Sala Oglinzilor, prin reunirea unor încăperi din apartamentele regale cu o terasă. Lungă de 73 m, lată de 11 și înaltă de 13 m, sala se remarcă prin cele 357 oglinzi dispuse în 17 arcade, în fața cărora, prin 17 ferestre cu aceeași formă de arcadă, se deschide o amplă panoramă asupra Grădinilor Palatului. Aici, în 1919, a fost ratificat Tratatul de la Versailles care punea capăt Primului Război Mondial.
Se spune că Versailles este o istorie vizuală a arhitecturii franceze din secolele XVII și XVIII. Zona construită de Ludovic al XIII-lea reflectă stilul epocii acestui rege: construcții de cărămidă, placări cu marmură și acoperișuri de ardezie. Marmura folosită pentru statui, ornamente, scări, terase și pavaje (avem o întreagă ”curte de marmură”) provine din Franța – zona Languedoc și Munții Pirinei, fiind selectate varietăți cu un colorit bogat. Adăugirile lui Le Vau de la 1660 poartă numele de Enveloppe și urmează o stilistică renascentistă, după tipologia vilelor italiene. Au urmat extinderile lui Ludovic al XIV-lea în stilul clasicismului francez și baroc, respectiv cele neoclasice din anii 1770 și mai târziu, după restaurația Bourbonilor. Acoperișurile sunt din ardezie și tablă de zinc, cu ornamentele aurite în zonele de coamă sau la ruperile de pantă, ceea ce le oferă un aspect elegant, chiar somptuos. Unele acoperișuri au fost străpunse în epoci ceva mai recente de ferestre de mansardă și luminatoare largi, pentru a utiliza mai eficient spațiile de dedesubt. Spectaculozitatea vine însă de la frontoane și zonele de cornișă, cu sculpturi și ornamentații bogate, inspirate din mitologia greco-romană antică.
Un aspect particular al zonei aferente palatului este construcția celor trei așa-numite ”partere” aflate sub nivelul zero al clădirii principale, valorificând diferența de nivel a solului pentru a obține o perspectivă spectaculoasă asupra împrejurimilor. Avem ”le parterre du Nord”, ”le parterre du Midi” și ”le parterre d’Eau”, care susțin deasupra (cel puțin parțial) spații verzi, terase și chiar bazine de apă. Este o formă de acoperiș verde și acoperiș terasă extrem de avansat pentru acea epocă, având în vedere că dedesubt se aflau încăperi funcționale – poate nu la fel de importante precum cele destinate aristocrației, dar, oricum, utile pentru cei care deserveau domeniul.
Monumentalitatea și eleganța ansamblului arhitectural are la bază totuși o serie largă de aspecte mai puțin plăcute, începând cu sarcina imensă pusă asupra bugetului regatului. Și nu este vorba doar de atât. Istoricii estimează că peste 36.000 de muncitori au lucrat pe șantier timp de o jumătate de secol, de la simpli săpători sau salahori la pavatori, zidari, lucrători la finisaje, dulgheri, tâmplari, instalatori, lăcătuși, fierari ș.a.m.d. Regele Soare a mobilizat, de asemenea, forță de muncă militară, mai puțin costisitoare, care a fost responsabilă în principal de terasamente și amenajarea peisagistică a terenului. A fost necesară o disciplină foarte strictă impusă muncitorilor – atât calitatea muncii, cât și absențele acestora erau aspru judecate, cu pedepse corporale sau chiar închisoare. Aceste condiții dificile de muncă au dus la numeroase accidente de muncă, uneori fatale. În plus, lipsa facilităților elementare s-a adăugat condițiilor deplorabile de siguranță. Documentele vremii arată că prima cauză a morții la Palatul Versailles în rândul forței de muncă a fost subnutriția și boala. Și nu doar muncitorii erau în dificultate. Lucrările s-au desfășurat timp de câteva decenii, iar curtea regală relocată aici a trăit în mijlocul unui șantier continuu, fără apă curentă, uneori fără camere private sau alte facilități potrivite aristocrației. Nivelul de confort depindea de relațiile cu vârful piramidei puterii, inclusiv cu regele.
Marele Trianon
Palatul Trianon a fost construit între 1687- 1688, la cererea lui Ludovic al XIV-lea, pentru favorita sa, Marchiza de Montespan. Încă din 1670, arhitectul Louis le Vau primise comanda pentru un proiect amplasat aici, un pavilion ”de porțelan”. Și chiar a fost construit acel edificiu cu fațade de porțelan (plăci albe și albastre fabricate în atelierele locale), care însă s-a deteriorat rapid și a fost demolat în mare parte. A venit rândul arhitectului Hardouin-Mansart să vină cu o propunere, luând naștere astfel, folosind elemente structurale existente, Marele Trianon, în stil baroc și neoclasic, cu interioare Empire.
De-a lungul vremii, a adăpostit o pleiadă impresionantă de capete încoronate, fiind cea mai agreată reședință de pe domeniul Versailles. Dealtfel, și astăzi îndeplinește rolul de reședință oficială a Republicii Franceze, oaspeți importanți de stat fiind cazați aici. Arhitectura sa deosebită a servit de exemplu pentru multe palate ale vremii, cel mai celebru fiind Palais Bourbon din Paris, realizat aproape perfect după Marele Trianon.
Lăsat în părăsire în timpul revoluției, Marele Trianon devine reședință oficială a Primului Imperiu, Napoleon I locuind aici cu a doua sa soție, Maria Luiza de Austria – de aici și mobilierul Empire existent în palat. În 1920, Palatul este locul în care se semnează Tratatul de la Trianon – în urma căruia marile puteri recunosc și unirea Transilvaniei cu România.
Micul Trianon
Construit între 1762 și 1768 de Ludovic al XV-lea pentru Madame de Pompadour (care moare însă înaintea finalizării lucrărilor), palatul a devenit reședința succesoarei acesteia la favorurile regale, Madame du Barry. Edificiul este legat însă indisolubil de personalitatea Mariei Antoaneta de Austria, care-l primește în dar de la Ludovic al XVI-lea în 1774.
Regină a Franţei la 19 ani, Maria Antoaneta a luat darul în serios, găsind aici o dorită scăpare de formalismul curţii regale: se spune că nimeni – nici chiar Ludovic al XVI-lea – nu putea intra în Micul Trianon fără aprobarea expresă a Reginei. În octombrie 1789, palatul era în curs de renovare, dar revoluția a întrerupt procesul; Maria Antoaneta a părăsit locul fără a-și vedea finalizate lucrările, iar muncitorii au rămas neplătiți. Tot mobilierul și operele de artă au fost vândute la licitație, iar însemnele regalității au fost eliminate de pe fațade și din interioare. În timpul lui Napoleon Bonaparte, a avut o soartă mai bună, deoarece a fost preluat de sora acestuia, Pauline, care a refăcut acoperișul, coșurile și conductele.
Palatul a fost gândit ca un loc de intimitate absolută, mesele din salles à manger fiind proiectate să coboare prin pardoseală pentru ca personalul de la bucătărie să nu intre în contact direct cu oaspeţii regali. Deşi acest sistem de mese mobile nu a mai fost realizat niciodată, poziția mecanismelor mecanice proiectate în acest scop se poate vedea și azi în zona fundației. Mai mult, apartamentul privat al reginei se putea izola perfect de exterior printr-un sistem ingenios de pârgii menite să coboare/ridice anumite oglinzi pentru obturarea completă a ferestrelor.
Micul Trianon este considerat un exemplu al tranziției de la stilul Rococo la neoclasic: realizat pe o structură cubică, impresionează prin cele patru fațade, fiecare decorată în funcție de zona domeniului aflată în fața sa, dar şi prin folosirea ingenioasă a scărilor pentru compensarea diferenţelor de nivel impuse de terenul înclinat.
Reparații la acoperișul capelei
Capela Regală de la Versailles, o combinație de stil gotic, specific coroanei franceze, și baroc, este extrem de valoroasă datorită frescelor pictate pe bolta neîntreruptă a edificiului. Cu o înălțime de 40 metri, aceasta a fost realizată între anii 1699 și 1710. Frescele, ca și partea superioară a edificiului, se aflau în pericol la începutul acestui secol din cauza degradării structurii de rezistență a acoperișului, provocate de umiditatea acumulată prin capilaritate de la niște jgheaburi imense de piatră pe care se sprijinea acea structură. Singura intervenție asupra acoperișului se petrecuse în 1765, când fusese eliminat un lanternou greu, care periclita stabilitatea șarpantei. În anii din urmă au fost efectuate lucrări ample de refacere a acoperișului, începând cu acele jgheaburi care erau într-o stare foarte proastă. De asemenea, au fost înlocuite și reparate multe dintre grinzile care susțineau șarpanta, grinzi de o lungime impresionantă așa cum rareori se mai pot găsi în zilele noastre. Au fost schimbate grinzi și stâlpi de lemn însumând 130 metri liniari – circa 50 de metri cubi. A fost o lucrare extrem de complexă (și este în continuare, pentru că nu s-a încheiat), în cadrul căreia au fost folosite cricuri și structuri metalice care să susțină acoperișul în timpul înlocuirilor.