Avantajele utilizării sistemelor pluviale au fost apreciate de toate civilizațiile, mai mult sau mai puțin dezvoltate, atât în zonele ploioase, unde apa meteorică trebuia îndepărtată de clădiri pentru a evita distrugerea lor, cât și în zonele secetoase, unde a devenit o metodă ideală de a colecta și stoca o apă de calitate bună, folosită pentru irigație, hrănirea animalelor și chiar a oamenilor. Vom face o scurtă incursiune în istoria acestor instalații, strâns legate ca amplasament, utilitate, proiectare sau estetică de acoperișul și fațada unei construcții. Vom vedea că povestea este deseori marcată de mituri și simboluri dintre cele mai interesante.
Avantajele utilizării sistemelor pluviale au fost apreciate de toate civilizațiile, mai mult sau mai puțin dezvoltate, atât în zonele ploioase, unde apa meteorică trebuia îndepărtată de clădiri pentru a evita distrugerea lor, cât și în zonele secetoase, unde a devenit o metodă ideală de a colecta și stoca o apă de calitate bună, folosită pentru irigație, hrănirea animalelor și chiar a oamenilor. Vom face o scurtă incursiune în istoria acestor instalații, strâns legate ca amplasament, utilitate, proiectare sau estetică de acoperișul și fațada unei construcții. Vom vedea că povestea este deseori marcată de mituri și simboluri dintre cele mai interesante.
Avantajele
utilizării sistemelor pluviale au fost apreciate de toate
civilizațiile, mai mult sau mai puțin dezvoltate, atât în zonele
ploioase, unde apa meteorică trebuia îndepărtată de clădiri
pentru a evita distrugerea lor, cât și în zonele secetoase, unde a
devenit o metodă ideală de a colecta și stoca o apă de calitate
bună, folosită pentru irigație, hrănirea animalelor și chiar a
oamenilor. Vom face o scurtă incursiune în istoria acestor
instalații, strâns legate ca amplasament, utilitate, proiectare sau
estetică de acoperișul și fațada unei construcții. Vom vedea că
povestea este deseori marcată de mituri și simboluri dintre cele
mai interesante.
Mai
vechi decât s-ar crede
Arheologii
au descoperit cele mai vechi forme de jgheaburi în cadrul
civilizațiilor din Valea Indusului din anii 3000 – 1500 î.Hr.,
acestea fiind realizate din piese
de lut ars,
nu deosebit de bine etanșeizate și concepute pentru terase, nu
pentru acoperișurile în pantă. Erau doar niște mici canale,
folosite pentru a transporta apa dintr-un loc în altul. Mai târziu
însă, grecii, egiptenii și apoi romanii au conceput niște sisteme
de jgheaburi și burlane (din ceramică, lemn și piatră) care
îndreptau apa meteorică spre sistemele de canalizare. Trebuia
totuși să se dezvolte tehnica realizării acoperișurilor, pentru a
putea vorbi despre lucruri mai complicate. Templele grecești,
construcții masive, cu acoperișuri ample, aveau la marginea
acoperișului garguie masive, așa cum au fost descoperite la Templul
lui Zeus din Atena – peste 100 de capete
de leu din marmură,
prin gura cărora se scurgea apa acumulată pe acoperiș.
Romanii
au făcut pași importanți în direcția aceasta în secolul I î.
Hr, , fiind cunoscută preocuparea și priceperea lor în construirea
unor instalații elaborate (sisteme de drenaj, rigole), dar și a
acoperișurilor bine etanșeizate din țigle/olane. În general,
aceste sisteme pluviale erau realizate tot din lut ars, sub formă de
piese mici care se înșirau una peste alta. Prin intermediul
romanilor, au fost răspândite aceste metode în tot spațiul
european, inclusiv în insulele britanice. Pe de altă parte, din
vremurile străvechi se mai păstrează încă, în arhitectura
tradițională, jgheaburile
din lemn,
realizate prin scobirea în ”V” a unui trunchi de copac, având
același amplasament de azi – sub streașină. Din păcate, nu
există prea multe referințe materiale care să demonstraze această
tradiție, lemnul fiind un material perisabil.
Gloriosul
Ev Mediu
Un
pas important a fost dezvoltarea acestor sisteme sub influența
stilului gotic, începând cu primele decenii ale mileniului al
doilea al erei creștine, când au început să fie folosite pe scară
mai largă parapetele și acoperișurile din piatră – înclinate
sau tip terasă, în ambele cazuri fiind căutate soluții pentru
îndepărtarea apei pluviale, mai ales că arhitectura gotică s-a
dezvoltat în zonele nordice, umede.
Un
aspect definitoriu este apariția garguiului,
acel ornament adăugat în Evul Mediu sistemului pluvial (la
preluarea apei din jgheab de către burlan), reprezentând de cele
mai multe ori un animal sau personaj fantastic, înspăimântător.
Mitul prin care acest element de construcție capătă denumirea
respectivă spune că prin secolul al VII-lea, Sfântul Romanus,
episcop de Rouen, a plecat să lupte cu un dragon care scotea flăcări
pe gură și doar un condamnat la moarte, pe nume La Gargouille, a
avut curajul să-l însoțească. Dragonul a fost, desigur, învins,
iar condamnatul iertat de pedeapsă, motiv pentru care în fiecare
an, până în secolul al XVIII-lea, episcopii catolici au iertat
câte un condamnat, în onoarea Sfântului Romanus și a lui La
Gargouille. Garguiul are au așadar o tematică legată de lumea
dragonilor și a animalelor fantastice. Revenind în registrul
practic, el a fost foarte util: acesta ieșind în relief, în afara
planului fațadei, apa era aruncată departe de constucție, lucru
benefic pentru protejarea ei. Cert este că în Evul Mediu și, mai
apoi, în multe stiluri arhitectonice care au preluat modelul, s-a
dezvoltat o adevărată artă în realizarea garguielor. Lucrurile au
devenit mai complicate prin secolul al XII-lea, când unii clerici,
în frunte cu Sfântul Bernard de Clairvaux, au început să
protesteze împotriva acestor animale ”necurate” și consumatoare
de resurse. Drept pentru care s-a revenit la lemn, ceramică și,
lucru inedit încă pe atunci, plumb. Prima clădire care se pare că
a beneficiat de asemenea jgheaburi și burlane este Turnul Londrei,
în 1240, ca metodă de a păstra curată fațada de culoare
deschisă.
Industrializarea
și epoca noilor materiale
Prin
anii 1700, dezvoltarea tehnologică a permis obținerea de jgheaburi
și burlane din
fontă,
un materiale tot mai ieftin (dar greu în același timp, dacă luăm
în calcul grosimea pereților). Nu cu mult mai târziu, au început
a fi folosite sistemele pluviale din plumb, cupru și zinc, devenite
materiale standard pentru lucrările de arhitectură. Sistemele
pluviale au căpătat popularitate, observându-li-se avantajele,
prin urmare au început a fi utilizate progresiv în marile orașe.
Mai mult sau mai puțin anecdotic, se spune că în aceste orașe,
tot mai înghesuite din cauza unui urbanism dezordonat, cele mai
frecvente disensiuni între cetățeni erau ”litigiile
de jgheab”,
deoarece toți încercau să îndrepte sistemul pluvial către
vecin…
În
același timp, lemnul
a revenitca material pentru jgheaburi (uneori placate în partea concavă cu
metal, pentru a nu se deteriora prea rapid), fiind întâlnit mai
ales la locuințele celor care și le permiteau, deoarece de data
aceasta erau frumos ornamentate, adevărate opere de artă – au
fost relativ frecvente inclusiv până la începutul secolului
trecut.
Secolul
al XX-lea a fost momentul în care au fost implementate noi
tehnologii și materiale, de la tabla
laminatădin diverse metale (cea de oțel
galvanizat a devenit foarte ieftină)
la materialele
plastice,
în special PVC și polietilenă. O etapă importantă a fost
inventarea mașinii de
jgheaburi din aluminiu fără sudură,
din anii 1960, fapt care a generat folosirea frecventă a acestui
metal – este utilizat intens și în zilele noastre, mai ales în
America de Nord (circa 70% dintre sistemele pluviale în SUA!) și în
țările care preferă construcțiile și acoperișurile ușoare.
Sistemele pluviale din mase plastice au avut de asemenea o istorie
interesantă. A trebuit să treacă aproximativ trei decenii de la
realizarea primelor țevi din PVC, în anii 1930, pentru ca
materialele plastice să fie folosite și în domeniul sistemelor
pluviale, deși între timp acestea fuseseră folosite pentru
instalații sanitare, de canalizare, drenajul drumurilor și multe
altele.
În
prezent, piața europeană este dominată de sistemele din oțel
acoperit cu mai multe straturi metalice sau din polimeri, respectiv
aliaje de cupru, zinc și plumb, ceva mai scumpe dar cu o durată de
viață mai lungă. Principala lor provocare, dincolo de rezistența
la factorii mecanici și de climă, este etanșeitatea, orice
defecțiune care permite scurgerea apei pe fațadă având ca
rezultat pătarea acesteia cu oxizi metalici corozivi sau chiar
deteriorarea severă.
O
altă provocare pentru cei care proiectează și montează sistemele
de jgheaburi și burlane în zilele noastre este modul în care se
rezolvă problema estetică, numeroși arhitecți evitând să
prevadă burlane pe fațadă. Întrucât secțiunea unui burlan sau
jgheab (ca și numărul acestora) este proporțională cu suprafața
acoperișului, dimensiunea poate fi cu atât mai importantă în
compoziția acelei fațade. Probabil ar trebui să luăm exemplu de
la modul în care a fost rezolvată problema în trecut, când aceste
instalații erau adevărate opere de artă, acordându-li-se toată
atenția arhitecților, într-o epocă în care materialele erau
puține și greu de prelucrat. Erau integrate perect în sistemul de
acoperiș și în ornamentica de fațadă, fără a trezi nicio
suspiciune estetică. Și în prezent, acolo unde există o
preocupare reală, clădirile cu valoare istorică sau de arhitectură
beneficiază de o abordare specială a temei, reușindu-se o
integrare perfectă, de regulă cu concursul producătorilor sau
montatorilor. Dar, repetăm, pentru aceasta este necesară o minimă
preocupare în găsirea soluțiilor, nu un refuz ”din principiu”,
sau pentru că efortul este prea mare. Pentru sistemele pluviale,
efortul chiar merită, beneficiile sunt importante.
