Unul dintre cele mai vechi orașe din lume și cel mai vechi din Europa,
Lisabona a avut timp să cunoască vitregiile naturii și inamicilor, dar
și momente de măreție cu care puțini se pot mândri. A fost supusă de
musulmani, pentru ca peste câteva secole să devină capitala unui imperiu
ce avea supuși din Brazilia până în Extremul Orient. A cunoscut și
perioade de modestie, de izolare, dar și de fast fără măsură.Unul dintre cele mai vechi orașe din lume și cel mai vechi din Europa,
Lisabona a avut timp să cunoască vitregiile naturii și inamicilor, dar
și momente de măreție cu care puțini se pot mândri. A fost supusă de
musulmani, pentru ca peste câteva secole să devină capitala unui imperiu
ce avea supuși din Brazilia până în Extremul Orient. A cunoscut și
perioade de modestie, de izolare, dar și de fast fără măsură.
Unul dintre cele mai vechi orașe din lume și cel mai vechi din Europa, Lisabona a avut timp să cunoască vitregiile naturii și inamicilor, dar și momente de măreție cu care puțini se pot mândri. A fost supusă de musulmani, pentru ca peste câteva secole să devină capitala unui imperiu ce avea supuși din Brazilia până în Extremul Orient. A cunoscut și perioade de modestie, de izolare, dar și de fast fără măsură. Oamenii au iubit cu pasiune orașul, chiar dacă oceanul i-a ademenit cu călătorii spre capătul lumii, precum pe fenicieni, strămoșii lor legendari. Au construit la fel de bine corăbii de lemn și castele de piatră, pe care le-au înfrumusețat cu același entuziasm. Întotdeauna a dorit să creeze ceva nou în arhitectură, asimilând din exterior și situându-se permanent în avangardă, iar rezultatele se văd peste secole.
Deși s-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu și a avut o evoluție spectaculoasă în contextul marilor descoperiri geografice, datorită cărora Portugalia a devenit una dintre marile puteri coloniale ale lumii, Lisabona are puține monumente de arhitectură anterioare secolului al XVIII-lea. Motivul a fost un devastator cutremur, urmat de un tsunami nu mai puțin distructiv, care a avut loc în Atlantic la 1 noiembrie 1755, de Ziua Tuturor Sfinților, cu o magnitudine evaluată la aproape 9 grade. Lisabona a fost ”pusă la pământ”, au murit zeci de mii de oameni, iar tsunami-ul a atins înălțimea maximă de 20 de metri. Au rămas doar câteva edificii importante, precum vechea catedrală romanică Santa Maria Maior de Lisboa (cunoscută și ca ”Sé de Lisboa”, construită în secolul al XII-lea), câteva biserici baroce, ansamblul gotic Convento do Carmo, ale cărui ruine se văd și azi.
Totuși, se poate găsi o arhitectură valoroasă anterioară tragicului eveniment în Belem, un cartier situat la 6 kilometri de centru orașului, unde regăsim unele dintre cele mai frumoase expresii ale stilului manuelin, sau gotic târziu portughez. După ce în Brazilia, parte a imperiului colonial portughez, au fost decoperite la începutul secolului al XVIII-lea diamante și aur, barocul, rococo-ul și neoclasicul au ”explodat”, cele câteva biserici și palate rămase fiind mărturii edificatoare. Bogăția este vizibilă prin amploarea pe care a luat-o tehnica lemnului sculptat și aurit efectiv (cu foiță de aur), ”talha dourada” în portugheză, prin care au fost realizate numeroase decorațiuni spectaculoase, altare și capele.
O etapă importantă în evoluția arhitecturii portugheze a fost cea cunoscută după promotorul ei, Marchizul de Pombal, care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea l-a însărcinat pe arhitectul Eugenio dos Santos să refacă orașul într-un stil revoluționar, cu bulevarde largi, cu decorațiuni și o compoziție ceva mai simple – exemplu care a fost urmat mai târziu în majoritatea capitalelor Europei. Astfel a apărut stilul Pombal, marcat de formația militară a arhitecților invitați să reconstruiască Lisabona, dar și de spiritul iluminist sau neoclasic: piețe și căi de acces largi, clădiri civile sobre, funcționale, cu magazine la parter și spații de locuit la cele maxim 4 etaje, structuri de zid pentru a evita răspândirea incendiilor.
Specifice Portugaliei și implicit Lisabonei sunt placările cu elemente ceramice smălțuite și decorate, denumite „Azulejos”. Acestea au la origine o tehnică arabă, desemnând piese ceramice subțiri, de regulă pătrate, emailate pe fața aparentă, astfel încât devin impermeabile și strălucitoare, uneori în relief. Sunt întâlnite în mai multe țări (Spania, Italia, Olanda, Turcia, Maroc, Iran), dar aici s-au dezvoltat în cele peste 5 secole într-o artă decorativă deosebit de expresivă și extinsă, inclusiv în tratarea fațadelor unor clădiri din secolele recente, în arhitectura civilă. Calitatea a crescut prin adoptarea tehnicii de majolică, de origine italiană, și o revitalizare a apărut în cadrul stilurilor Art Nouveau și Art Deco. Deseori, ele se întâlnesc în compoziții complexe, unicate, cu teme florale, geometrice, alegorice sau religioase, ori personalizate în funcție de destinația clădirii.
Nu în ultimul rând, merită să spunem câteva cuvinte despre acoperișurile Lisabonei. De fapt, pentru zona tradițională a orașului, Bairro Alto, putem spune un singur cuvânt: țiglă. Eventual putem specifica faptul că este preferată țigla ceramică tip olan, specific mediteraneeană, bine ventilată, așezată pe șarpante cu pantă lină, așa cum se practică în zone cu precipitații reduse. Este o metodă excelentă de a reduce transferul de căldură în toridele zile de vară. Din loc în loc, se observă luminatoare și ferestre de mansardă, ca și lucarne discret ornamentate. Streșinile sunt înguste, deseori până la limita zidului exterior, iar numărul de ape ale învelitorii este frecvent de 2 sau 4, fără prea mari complicații, potrivite unor clădiri rectangulare. Uimitor este aspectul lor impecabil, indiferent de vechimea casei, de parcă ar fi montate cu o zi în urmă, fapt care se datorează în bună măsură unei întrețineri atente; astfel, contrastul dintre cărămiziu și alb este fermecător.
Din Belem, un district al Lisabonei, au plecat curajoșii exploratori care au adus glorie Portugaliei, petrecând aici un timp înainte de a porni pe mare, în rugăciune și smerenie. Numele de Belem este o formă locală a denumirii locului de naștere al Mântuitorului, Betleem. Este un loc simbolic, în care a fost stabilită reședința regală după 1755, acum fiind și reședința președintelui țării. La faimoasa mănăstire iezuită Mosteiro dos Jerónimos, poate cel mai important lăcaș de cult al capitalei lusitane, sunt înmormântați exploratorul Vasco da Gama (căruia i s-a dedicat, de fapt, acest lăcaș de cult ce poartă hramul Sfintei Maria), regii Manuel și Sebastiao, poeți precum Luis de Camoes sau Fernando Pessoa. Construirea este datorată regelui Manuel I (supranumit ”cel Fericit”), dar și comercianților cu Africa și Orientul care au plătit sumele necesare sub formă de impozit. Lucrările s-au încheiat în 1502, iar arhitect a fost Diogo Boitaca, un francez (probabil) care a dat goticului târziu o nouă identitate, cunoscută ca stil ”manuelin”. Sinteză dintre gotic și renaștere, cu elemente simbolice inspirate din navigație (coloane în torsadă, ca o frângie răsucită, corali, monștri marini, animale exotice), acest stil a preluat de asemenea influențe romanice, maure și orientale, fiind deseori asimilat cu spiritul de aventură, curajul, deschiderea către lume. Unii specialiști sunt de părere că amprenta aceasta nouă i-a fost dată în egală măsură de Juan de Castillo, un arhitect spaniol care a continuat opera lui Boitaca imprimându-i caracterul renascentist, ornamentat, floral. El a proiectat și catedrala din Bruges, o capelă a catedralei Sé de Lisboa, mănăstirile Batalha și Alcobaça, catedrala din Sevilla și multe alte construcții de prim rang, pentru care a fost considerat cel mai important architect al vremii sale din Europa. Mai trebuie spus că turnul principal al bisericii are o impresionantă cupolă sub formă de mitră, acoperită cu ardezie, rezultat al unei renovări din anii 1860 – până atunci, acoperișul avea formă conică, precum celelalte turnuri mai mici.
Turnul Belem (sau Castelo de Sao Vicente de Belem), construit între 1514 şi 1520 ca parte a sistemului de defensiv de la gura de vărsare a râului Tejo, este o altă construcție în stil manuelin, care împreună cu mănăstirea este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, devenind în timp un simbol al orașului. Edificiul pe 4 niveluri are 30 de metri înălțime și 12 metri lățime, cuprinzând o Sală a Guvernatorilor, o Sală a Regelui și o Sală de Audiențe. Realizat tot la comanda regelui Manuel I, a avut ca arhitect pe Francisco de Arruda. Acesta din urmă, influențat de arta maură, cu care s-a familiarizat în timpul unor lucrări în nordul Africii, a inserat elemente inedite precum turnurile de observație sau rinocerii sculptați în piatră. Aspectul general rămâne gotic, cu statuia de sub un baldachin ornamentat ce o reprezintă pe Fecioara Norocului (Nossa Senhora do Bom Sucesso), dar și cu o serie de simboluri specifice, precum crucea Ordinului lui Cristos (foștii Cavaleri Templieri), al cărui membru era însuși regele, sau sfera armirală (astrolabul sferic). Este o construcție masivă, integral din piatră (în special calcar alb-bej), cu bolți interioare gotice sau sferice, creneluri sub formă de săgeată, logii decorate și o terasă amplă, deschisă către mare. Terasele exterioare și balcoanele sunt placate cu piatră de diferite nuanțe, lipită cu mortar.
Igreja de São Roque – această biserică barocă, ridicată în secolul al XVI-lea de ordinul iezuiților, s-a dovedit deosebit de solidă, fiind una dintre puținele edificii rămase în picioare după sinistrul din secolul al XVIII-lea. Se pare că aceasta s-a datorat stilului de construcție tip auditorium, specific iezuiților, proiectată astfel încât predicile să fie cât mai vizibile, cu o acustică superioară. A început a fi ridicată în 1555, dar prima etapă a lucrărilor s-a încheiat abia un deceniu ai târziu, sub îndrumarea mai multor arhitecți ai regelui Filip al II-lea al Spaniei, portughezi și italieni; se află sub patronajul Sfântului Roch, protectorul celor bolnavi de ciumă, ale cărui relicve au fost aduse de la Veneția. Un aspect cu totul deosebit este realizarea Capelei Sf. Ioan Botezătorul, cea mai scumpă capelă din Europa la acel moment, creată la Roma cu pietre prețioase și asamblată la Lisabona în 1740. De asemenea, merită remarcat plafonul pictat de Francisco Venegas în perioada 1584-1586 astfel încât să dea impresia de spațialitate, de existența unor cupole, alături de scene biblice și glorificarea Crucii. În această zonă centrală a orașului, Bairro Alto, practic prima extindere în afara cetății medievale, petrecută în secolul al XVI-lea, au fost ridicate și alte biserici, în special baroce, conform uzanțelor vremii.
Dedicată celor care au participat la recucerirea Lisabonei de sub stăpânirea maurilor (în 1147), Basílica dos Mártires a fost construită după cutremurul din 1755, fiind deschisă în 1784. Amplasamentul este cel al unui alt lăcaș de cult distrus, în care s-a oficiat primul botez în libertate din Lisabona, în secolul al XII-lea. În interior se poate observa un altar de marmură și un interesant plafon arcuit, pictat cu alegorii dedicate legendarului Afonso Henriques, primul rege portughez, despre care se spune că a fost sub protecție divină în cei peste 40 de ani de războaie cu musulmanii. Se poate observa preocuparea pentru plafoane, pentru decorarea acestora cu stucaturi, care sunt puse în valoare de ferestre amplasate imediat sub nivelul acoperișului.
Igreja Santo Antonio este o biserică dedicată Sfântului Anton de Padova, care s-a născut la Lisabona, într-o clădire amplasată chiar pe locul construirii ulterioare a acestei biserici. Născut în 1195, el a fost canonizat în 1232, iar în 1767 a fost construită această biserică barocă, după proiectul arhitectului Mateus Vicente de Oliveira. De fapt, pe amplasamentul respectiv au existat mai multe lăcașuri de cult de-a lungul timpului, datorită notorietății acestui important sfânt misionar. În imediata apropiere se află chiar Sé de Lisboa.
Elevador de Santa Justa este o construcție inedită și deosebit de atractivă pentru turiști – un ascensor cu aproape 30 de locuri cu ajutorul căruia se poate urca la un nivel superior al urbei, Lisabona având diferențe de nivel importante; de sus se obține o perspectivă generală asupra anumitor zone ale orașului. Pentru transportul oamenilor și chiar al trăsurilor, de-a lungul secolului al XIX-lea au fost proiectate și realizate câteva ascensoare și funiculare, Elevador de Santa Justa fiind dat în folosință în 1902. Inaugurat în prezența Regelui Carlos și al familiei regale, era acționat inițial de aburi, iar din 1907 de un motor electric. Este practic un turn metalic, ornamentat în stil neogotic, din vârful căruia pornește o pasarelă către Piața Carmo. La momentul realizării, a fost considerat un simbol al tehnicii moderne, iar în prezent este declarat monument național și supus unui proces de renovare.
Gara Rossio, gara centrală a orașului la momentul inaugurării, în 1890, este amplasată într-una dintre cele mai importante piețe – Piața Rossio. Fațada este realizată în stil neo-manuelin, o revitalizare în manieră romantică a goticului portughez, cu portaluri în formă de potcoavă și decorațiuni specifice, foarte bogate.
Teatro Nacional de São Carlos este un edificiu cultural important, inaugurat ca teatru de operă în 1793 de Regina Maria I. A fost rezultatul inițiativei unui grup de oameni de afaceri, vechiul teatru liric fiind distrus de cutremur. A fost ridicat rapid, în doar 6 luni , după un proiect de inspirație neoclasică, cu elemente rococo, influențat de asemenea de Teatro di San Carlo din Napoli și La Scala din Milano. La rândul său, São Carlos a servit drept model pentru un alt teatru în Rio de Janeiro, unde familia regală a Portugaliei s-a refugiat din cauza războaielor napoleoniene.
În piața principal a Lisabonei, Praca dos Restauradores, atrage privirile o fațadă masivă, în stil Art Deco: Teatro Eden, destinat de fapt artei cinematografice. Clădirea a fost inaugurată în 1931, proiectul aparținând arhitecților Cassiano Branco și Carlo Florencio Dias. În partea superioară a fațadei a fost realizată o friză de piatră care prezintă scene din viața teatrului și cinematografiei. Dat fiind faptul că mult timp a rămas părăsită, din cauza lipsei de spectatori de cinema, clădirea a fost reconvertită într-un hotel, cu magazine la parter.
Teatro Tivoli este o altă construcție remarcabilă, clasată ca imobil de interes public. Realizată în 1924 în stil neoclasic, are o cupolă acoperită cu țiglă neagră curbată și lanternou. A fost gândită ca ”teatru de cinema”, așa cum se spunea la începuturile artei filmului, și a fost păstrată ca atare, deși în jur se ridică imobile mult mai impunătoare, cu mult beton și sticlă. Este și o formă de a omagia un architect important pentru portughezi, Raul Lino.