Este un fapt cunoscut că insulele britanice excelează în clădiri din cărămidă, de cele mai multe ori lăsată aparentă, conferind peisajului urbanistic acea inconfundabilă culoare roșiatică și un aspect general unitar, specific. Britanicii și mai cu seamă englezii din Londra și zona adiacentă, țin foarte mult la acest aspect – într-atât încât, dincolo de considerente economice, în cadrul lucrărilor de reabilitare termică a vechilor construcții, își plachează casele cu materiale termoizolante și apoi aleg drept finisaj tot o cărămidă aparentă.
Este un fapt cunoscut că insulele britanice excelează în clădiri din cărămidă, de cele mai multe ori lăsată aparentă, conferind peisajului urbanistic acea inconfundabilă culoare roșiatică și un aspect general unitar, specific. Britanicii și mai cu seamă englezii din Londra și zona adiacentă, țin foarte mult la acest aspect – într-atât încât, dincolo de considerente economice, în cadrul lucrărilor de reabilitare termică a vechilor construcții, își plachează casele cu materiale termoizolante și apoi aleg drept finisaj tot o cărămidă aparentă.
Este
un fapt cunoscut că insulele britanice excelează în clădiri din cărămidă, de
cele mai multe ori lăsată aparentă, conferind peisajului urbanistic acea
inconfundabilă culoare roșiatică și un aspect general unitar, specific.
Britanicii și mai cu seamă englezii din Londra și zona adiacentă, țin foarte
mult la acest aspect – într-atât încât, dincolo de considerente economice, în
cadrul lucrărilor de reabilitare termică a vechilor construcții, își plachează
casele cu materiale termoizolante și apoi aleg drept finisaj tot o cărămidă
aparentă. Unul dintre motivele invocate este faptul că o cromatică aprinsă este
mai vizibilă în ceața londoneză, ceea ce permite evitarea accidentelor
rutiere… dar există și alte argumente, pe care le vom aminti în continuare.
În orice caz, vorbim de un material aparent utilizat pe scară largă atât pentru
locuințele muncitorilor din zonele industriale, cât și pentru clădiri
administrative sau palate ale aristocrației britanice.
Majoritatea clădirilor construite în această manieră
datează din epoca industrială, când cărămida a devenit tot mai accesibilă ca
preț și modalitate de procurare, influențând stilurile englezești din ultimele
trei secole, de la arhitectura georgiană (întâlnită cu precădere în anii 1714 –
1830), la cea victoriană (1837 – 1901, perioada de domnie a Reginei Victoria)
și până în ultimele decenii ale secolului trecut, când încă se mai construiau
cu succes case cu influențe tradiționale, vernaculare, denumite uneori în stil
”Tudorbethan” sau ”Tudoresque”.
O
tradiție europeană
Cărămida aparentă poate fi considerată o tradiție
europeană, cu o utilizare preponderentă în țările nordice și în spațiul
anglo-saxon. Provenită din spațiul mediteraneean, unde grecii și romanii au
folosit-o și răspândit-o în teritoriile cucerite, cărămida din argilă arsă a
început să fie folosită la scară mai mare în Evul Mediu pentru ridicarea
lăcașurilor de cult gotice din nordul continentului, mai ales în zone în care
piatra pentru zidărie era mai rară. Au apărut astfel un stil al ”Goticului de
cărămidă”, apoi cel al ”Renașterii de cărămidă”, în cadrul cărora arhitectura
era determinată de proprietățile acestui material, cu toate avantajele și
limitele lui. Putem vedea exemple relevante în toată Europa, de la Veneția până
în Țările Baltice, și din Franța până în Rusia, cu accente remarcabile în
spațiul flamand și germanic. Din considerente estetice și economice, multe
dintre aceste edificii nu au mai fost tencuite sau placate cu alt material mai
”nobil” (marmura, piatra), conturând un mod original de a construi care s-a
dezvoltat independent, cu oportunități decorative notabile – ornamente, teracotă,
sculpturi, acoperiri cu emailuri sau metale rare etc. Totuși, în lipsa unui
transport eficient, a resurselor de energie, a unei productivități mai mari și
a unei tehnologii care să depășească stadiul de îndeletnicire manuală, cărămida
a rămas un material prohibitiv până în epoca industrială.
Consecințele
faste ale unui sinistru
După cum știm, britanicii au fost pionierii industrializării
începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin urmare cărămida a putut fi
obținută aici mult mai rapid și mai ieftin; a fost suficient un eveniment
pentru ca acest material să înceapă a fi produs pe scară largă. Din păcate,
este vorba de un eveniment nefericit: marele incendiu din 1666 (The Great Fire
of London). În câteva zile, între 2 și 5 septembrie 1666, au dispărut în acest
sinistru casele a 70.000 de locuitori ai Londrei (care atunci avea 80.000 de
locuitori), zeci de biserici și majoritatea clădirilor administrative. Problema
principală a fost utilizarea preponderentă a lemnului și a unor materiale care
nu ofereau protecție la incendiu (paiantă), respectiv lipsa unei sistematizări
a vechiului oraș medieval, zădărnicind orice intervenție a pompierilor;
consecința favorabilă a fost impunerea construirii pe bază de cărămidă și
piatră, cu cât mai puțin lemn, fără a face însă și o resistematizare a orașului.
Cum piatra nu este foarte simplu de obținut în acea parte a Angliei (dar nici
simplu de prelucrat și nici foarte avantajoasă ca inerție termică),
meșteșugarii au început o adevărată ofensivă în producția de cărămidă,
dezvoltând obținerea prin tehnici cât mai eficiente și mai rapide. Acesta poate
fi considerat momentul în care arhitectura engleză se deschide către clasicism,
dar și cel în care arhitectura rezidențială londoneză adoptă cărămida, devenind
un model și pentru celelalte orașe ale Europei de Vest. Piatra a rămas în
aceste secole o a doua opțiune, utilizată în general la construirea edificiilor
administrative, de cult sau aristocratice; se poate vorbi de o frecvență mai
mare a ei în zonele sudice de coastă sau mai nordice, respectiv în zone rurale
unde a fost menținută o anumită tradiție.
Cărămida
după Revoluția Industrială
Un pas important a fost inventarea în 1855 a primei linii
mecanizate de obținere a cărămizii (la Middlesex, acum zona de nord a Londrei).
Au apărut sortimente diferite, de la cele grosiere concepute pentru structura
casei, la cele cu goluri și, desigur cele cu finisaj neted, speciale pentru
fațade – cu variantele lor klinker, glazurate sau de diferite nuanțe, în
funcție de materia primă și gradul de coacere. Exista chiar un sortiment
specific (London stock brick), de culoare gălbuie sau brună, obținut din argila
locală. Mai trebuie spus că în dezvoltarea spectaculoasă a Londrei în secolul
al XIX-lea, carierele de lut erau constituite ad-hoc, chiar în zona excavată
pentru construcție, reducându-se astfel costurile transportului. Este și
motivul pentru care varietatea cromatică a cărămizilor utilizate este foarte
largă.
Foarte interesant este faptul că la multe dintre
construcții cărămida a rămas aparentă. Un motiv este economia de material
pentru finisare, nevoia unei dări în folosință rapide, dar și vizibilitatea mai
bună a culorii aprinse în contextul faimoasei cețe londoneze, prevenindu-se
astfel accidentele rutiere. La un moment dat au apărut o serie de probleme
privind calitatea cărămizii folosite: cea de exterior fiind mult mai scumpă, era
spartă în două și folosită practic doar ca placare (deși practica aprobată
însemna construirea unui rând de cărămizi întregi). În secolul al XVIII-lea nu
existau însă lianți suficient de puternici pentru a susține cărămida aparentă,
așa că multe fațade s-au prăbușit, ceea ce a dat de lucru beneficiarilor timp
de decenii, până la obținerea unor adezivi superiori. Din fericire, în jurul
anului 1800 a fost inventat cimentul Portland (desigur, tot în Anglia), ceea ce
a dus la obținerea unor mortare superioare, capabile să reziste în atmosfera și
ploaia acidă a Londrei, spre deosebire de mortarele de var anterioare, mult mai
slabe. Oricum, proprietarii de case au avut tot timpul probleme cu clivajele
apărute între zidurile construcțiilor și fațadele aparente, ceea ce nu se mai
întâmplă în ultimele decenii, de când există mortare adezive mai puțin casante,
cu elasticitate optimizată și o rezistență mecanică superioară. De asemenea, din
cauza poluării în contextul industrializării excesive, cărămiziul caselor a
devenit rapid cenușiu sau chiar negru, astfel încât în 1956 a fost adoptată o
”lege a aerului curat”, prin care era controlată foarte strict arderea cu fum a
diferiților combustibili, iar casele au fost curățate (folosind fonduri
guvernamentale), recăpătându-și astfel culorile naturale ale cărămizii.
Pentru ridicarea confortului și economie de energie, sunt
folosite în prezent, sub cărămida aparentă neportantă, materiale termoizolante;
cel mai adesea însă, este lăsat un strat de aer între cărămida portantă și cea
aparentă, aerul având proprietăți termoizolante.
Inspirație
din Harry Potter
Britanicii sunt atât de atașați de acest mod de a
construi și de arhitectura unei fațade de cărămidă, încât le promovează inclusiv
prin intermediul industriei cinematografice. În studiourile Warner Bros din
Londra, deschise parțial turismului, pot fi vizitate spațiile în care a fost
turnat vestitul film Harry Potter, punct de atracție pentru numeroși admiratori
care trebuie să aștepte luni de zile pentru a prinde o rezervare. Imaginile
surprinse aici aparțin casei Muggles (Încuiații – cei care nu aveau abilități
magice, nefăcând parte dintr-o familie de vrăjitori). Casa a fost construita în
curtea muzeului, iar decorarea fațadei prin antichizare, cu materiale moderne,
economice, este descrisă în detaliu. Este și un răspuns la dorința multor fani
ai filmelor cu Harry Potter de a-și construi singuri un asemenea zid, cu
materiale specifice Do It Yourself-ului. Privind mai atent, sunt incluse
practic etapele de finisare a unei placări cu cărămidă aparentă, dându-i un
aspect retro, de basm. Acest fapt relevă un alt aspect: încurajarea renovării
fațadelor vechilor case cu materiale mai inovative, adoptate la fel de bine
într-un studio de fim sau pentru o casă reală cu înfățișare tipic britanică. Se
poate vorbi astfel de un brand de țară, nu-i așa?