Evenimente

Luxemburg, orașul ardeziei

5
SHARES
14
Vizualizari

De ani buni, Luxemburgul se clasează în mod regulat printre primele trei țări din lume ca PIB pe cap de locuitor, deși nu se poate spune că beneficiază, precum alte țări din fruntea clasamentelor oficiale, de resurse naturale importante. Mica monarhie cu doar puțin peste jumătate de milion de locuitori este condusă din orașul Luxemburg, una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene (alături de Bruxelles și Strasbourg) și gazda Curții Europene de Justiție; este considerată o sinteză a culturilor franceză și germană și un exemplu de conviețuire pașnică, după secole în care cele două civilizații europene au încercat să integreze ducatul, fără a reuși să-i șteargă identitatea cu totul specială.
De ani buni, Luxemburgul se clasează în mod regulat printre primele trei țări din lume ca PIB pe cap de locuitor, deși nu se poate spune că beneficiază, precum alte țări din fruntea clasamentelor oficiale, de resurse naturale importante. Mica monarhie cu doar puțin peste jumătate de milion de locuitori este condusă din orașul Luxemburg, una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene (alături de Bruxelles și Strasbourg) și gazda Curții Europene de Justiție; este considerată o sinteză a culturilor franceză și germană și un exemplu de conviețuire pașnică, după secole în care cele două civilizații europene au încercat să integreze ducatul, fără a reuși să-i șteargă identitatea cu totul specială.

De
ani buni, Luxemburgul se clasează în mod regulat printre primele trei țări din
lume ca PIB pe cap de locuitor, deși nu se poate spune că beneficiază, precum
alte țări din fruntea clasamentelor oficiale, de resurse naturale importante.
Mica monarhie cu doar puțin peste jumătate de milion de locuitori este condusă
din orașul Luxemburg, una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene (alături
de Bruxelles și Strasbourg) și gazda Curții Europene de Justiție; este
considerată o sinteză a culturilor franceză și germană și un exemplu de
conviețuire pașnică, după secole în care cele două civilizații europene au
încercat să integreze ducatul, fără a reuși să-i șteargă identitatea cu totul
specială. Să vedem, așadar, cum își construiesc casele și instituțiile cetățenii
uneia dintre cele mai bogate țări din lume, cu o tradiție fascinantă în ceea ce
privește industria și știința de a construi. Cât despre acoperișuri… ardezia
este la putere.

 

Micul
”Mare Ducat”

Marele Ducat de Luxemburg a avut în primul rând o importanță
strategică, între cele două mari puteri europene, Franța și Germania, care l-au
folosit ca zonă tampon, dar l-au și ocupat, fiecare în câteva rânduri. A fost
inițial, încă dinaintea erei creștine, zonă aflată sub dominație romană, în
jurul unor cetăți. Aceastea au devenit apoi castele france, în timpul Evului
Mediu Timpuriu, respectiv bastioane pe ”ruta spaniolă”, drumul care lega în
secolele XVI – XVII centrul Europei de Spania, pe atunci cea mai puternică
națiune, cu colonii în întreaga lume. Influențele au fost puternice din partea
francezilor (monarhiști și republicani), germanilor aflați sub monarhiile de
Hohenzollern sau de Habsburg (dar și în timpul celui de-Al Treilea Reich),
Olandei care a ”scăpat din mână” acest teritoriu doar din cauza unor probleme
dinastice. Nu este mai puțin adevărat faptul că unii dintre membrii Casei de
Luxemburg au fost împărați ai Sfâtului Imperiu Roman de Națiune Germană,
deci… disputele au fost cumva ”în familie”. Actualele granițe sunt mult mai
restrânse decât cele din Evul Mediu sau de la începutul epocii moderne, ducatul
cedând teritorii importante Franței, Prusiei sau Belgiei (Țărilor de Jos).
Nucleul a rămas însă, în jurul orașului Luxemburg, construit începând cu anul
963, cu un castel, fortificații în stil Vauban de la sfârșitul secolului al
XVII-lea și o arhitectură de sinteză pentru acea zonă a Europei. Indiferent de
valurile istoriei, luxemburghezii și-au văzut de treabă, au fost preocupați să facă
agricultură, dar și să construiască, să producă, să inoveze, să facă comerț. O
decizie importantă a fost deschiderea către piața germană prin alăturarea
Luxemburgului la Uniunea Vamală Germană (Zollverein) în 1842; drept consecință,
aici s-a dezvoltat o puternică industrie siderurgică și o rețea de cale ferată
care a făcut legătura cu marile zone industriale ale Europei. Industria
siderurgică a reprezentat vârful de lance al economiei locale până în anii
1960, când investitorii s-au orientat și către alte sectoare, în special industria
chimică, de cauciuc și servicii financiare,  bancare sau de asigurări, care în prezent sunt
deosebit de profitabile. Luxemburg este în prezent al doilea mare centru de
fonduri de investiții din lume, după SUA, respectiv cel mai important centru
din domeniul privat bancar al Uniunii Europene. Nu este neglijat în prezent
nici domeniul Internet – IT, aici avându-și sediul importante companii de
profil. Luxemburg este, de asemenea, unul dintre cele șase state fondatoare ale
Comunității Economice Europene, devenită apoi Uniunea Europeană. Toate aceste
companii și instituții au avut un impact major asupra localităților
luxemburgheze, până atunci predominant rurale; multe clădiri au fost renovate
pentru a deveni sedii de firme, iar printre vechile edificii și-au făcut loc
construcții noi, moderne, care au transformat aspectul zonelor urbane.


 

Ardezia
ca resursă locală

Începând cu Antichitatea, când pe aceste locuri trăiau o
serie de triburi celtice, cucerite de romani, oamenii de pe aceste teritorii au
construit temeinic. Fiind o țară cu relief variat, deluros, au fost necesare
multe poduri și viaducte, care să faciliteze transportul mărfurilor și al
oamenilor. Castelele și bisericile rămase le demonstrează încă o dată măiestria,
iar prosperitatea economică din prezent stă la baza unei maniere de a construi
care poate fi considerată de cea mai bună calitate, elegantă, chiar somptuoasă.
Arhitectura este una de confluență, cu un puternic accent catolic (religia
majoritară): clădirile gotice și baroce sunt întâlnite la tot pasul, chiar dacă
au devenit victime ale funcționalismului din ultimele decenii, pentru a fi mai
confortabile și mai spațioase. În privința acoperișurilor, nu trebuie să
cercetezi prea mult, un fapt este evident: luxemburgezii adoră ardezia. Au și
avantajul că o pot obține ei înșiși, din carierele proprii. Au chiar un muzeu
al ardeziei la Martelange-Rombach, la granița cu Belgia, dedicat tradiției
prelucrării acestei roci, chiar într-una dintre carierele de unde a fost
extrasă pentru a acoperi casele localnicilor. Grupuri organizate de turiști văd
cum se exploatează și se prelucrează plăcile de ardezie pentru a deveni
elegantele acoperișuri ale clădirilor istorice sau moderne. Accentul se pune pe
metodele tradiționale, conforme cu exploatarea durabilă, de fapt așa cum se
proceda acum patru secole. Acest reper temporal nu este întâmplător, pentru că
învelitorile de ardezie au apărut pe scară largă în Luxemburg începând cu
secolul al XVI-lea. În Evul Mediu, incendiile erau frecvente. Cel mai puternic
a fost cel din 1554, când orașul capitală a fost devastat, astfel că
guvernatorul Peter-Ernest von Mansfeld, reprezentantul regelui spaniol Filip al
II-lea, pe atunci suveran al Luxemburgului, i-a scutit de taxe pe toți cei care
își acopereau casele cu ardezie. Acest lucru s-a întâmplat în multe dintre
orașele Europei Centrale și de Vest, când edificiile au început să fie
acoperite cu materiale incombustibile: ceramică, metal, ardezie sau alt tip de
rocă. În aceeași perioadă, din motive de decongestionare a vieții urbane, au
fost lărgite și pavate unele străzi – cele care și în prezent poartă nume
precum Monterey, Philippe II, Louvigny etc. Ei bine, exploatarea ardeziei a
devenit în scurt timp cea mai profitabilă industrie din zonă, cel puțin până la
avântul siderurgiei din secolul al XIX-lea. Istoria carierei de la Martelange
începe în 1789, când a fost deschisă de soldații francezi care luptau în acea
regiune. Ulterior, a devenit principalul furnizor pentru Luxemburg, dar și
pentru spațiul german, datorită căii ferate, fără de care nu se putea dezvolta
nicio industrie. Minerii coborau în subteran și stăteau acolo uneori zile
întregi fără să vadă lumina zilei, deoarece erau plătiți în funcție de
greutatea blocurilor de rocă pe care reușeau să extragă; unii chiar ”păcăleau”
supraveghetorii ascunzându-se în subteran și lucrând în afara programului, la
lumină redusă, pentru a câștiga mai mult… De aici, blocurile mari de ardezie
erau prelucrate de muncitorii de la suprafață, care erau plătiți în funcție de
numărul plăcilor obținute. Un muncitor putea obține între 800 și 1000 de plăci
de ardezie pe zi. Oricât s-ar fi străduit acești lucrători, date fiind
proprietățile ardeziei și uneltele disponibile, cantitatea de deșeuri era
destul de mare: circa 80%. Chiar dacă erau create mai multe sortimente, de diferite
forme și dimensiuni, pierderile erau inevitable, prin urmare costurile rămâneau
mari. Cu toate acestea, cererea a crescut constant, astfel încât în 1930,
înainte de marea criză economică, se produceau până la 12 milioane de plăci pe
zi! Producția a scăzut drastic în timul crizei, iar în ultimele decenii majoritatea
acestor cariere au fost închise, devenind neprofitabile. Totuși, se fac
eforturi considerabile pentru a demonstra că ardezia este o alternativă
ecologică, naturală, durabilă.

 

Palatul
Ducal  

Marele Palat Ducal are menirea de a fi reședința șefului
statului din 1890, când a fost atribuit Ducelui Adolphe. Clădirea fusese mai
întâi Primăria Luxemburgului din 1572 până în 1795, apoi sediul prefecturii
Département des Forêts și sediul guvernului. După 1817, Palatul a devenit
reședința guvernatorului, reprezentantul Regelui Olandei, care era și Mare Duce
de Luxemburg.

Sub domnia Marelui Duce Adolphe, palatul a fost renovat
în întregime cu o aripă nouă care conținea camere pentru familia domnitoare și pentru
oaspeți. Arhitect a fost belgianul Gédéon Bordiau, asistat de arhitectul statului,
Charles Arendt. În timpul ocupației germane din cel de-Al Doilea Război
Mondial, Marele Palat Ducal a fost folosit ca sală de concerte și restaurant,
fiind numit Schlossschenke. Odată cu revenirea Marii Ducese Charlotte din exil
în 1945, palatul a devenit din nou sediul monarhiei luxemburgheze. O renovare
internă și externă completă din 1992-1996 a readus clădirea la fosta splendoare,
dar a fost și ocazia de a introduce o modernizare radicală a edificiului. Partea
mai veche dintre cele două turnuri este în stilul renascentist din 1572, iar
partea de mijloc este în stil baroc, dar modificat în stil renascentist în
1891.

 

Notre-Dame
de Luxembourg

Catedrala romano-catolică Notre-Dame din orașul
Luxemburg, singura catedrală a orașului, a fost inițial o biserică iezuită
belgiană, construită începând cu 1613 în stil gotic târziu, dar cu unele
ornamente renascentiste. Constructor a fost un anume Ulrich Job, din Lucerna,
care a decorat și coloanele; ulterior, au fost adăugate sculpturi ale
germanului Daniel Muller. Hramul bisericii a devenit în secolul al XIX-lea cel
al Sfintei Maria, datorită unor apariții miraculoase, care a devenit totodată
protectoarea orașului și a națiunii, iar în 1870 Papa Pius al IX-lea a
consacrat-o drept Catedrala Notre-Dame, pentru Luxemburgul devenit episcopie.
Unele extinderi ale edificiului datează din perioada 1935 – 1938, sub
supravegherea arhitectului luxemburghez Hubert Schumacher. Reconstrucția
arhitecturii exterioare a catedralei în stil gotic a prezentat o provocare,
deoarece obiectivul a fost integrarea armonioasă a bisericii cu clădirile din
jur, cum ar fi fosta clădire Athénée din secolul al XVII-lea, biblioteca
națională, o biserică veche (devenită acum Ministerul de Externe), precum și
vechile clădiri rezidențiale.

Catedrala are trei turnuri: vechiul turn de vest al
bisericii iezuite, care găzduiește și clopotele, turnul de est și turnul
central, care stă deasupra transeptului, acestea două din urmă adăugate când catedrala
a fost extinsă în 1935-1938. Turnul central, care este doar la o treime din
înălțimea celorlalte turnuri, are o bază largă, în formă de piramidă, și un
vârf ascuțit acoperit cu cupru. Acoperișul în sine este realizat pe o structură
de oțel, formată din două grinzi impresionante produse de industria siderurgică
locală. În Vinerea Mare din 5 aprilie 1985, chiar în timpul unor lucrări la acoperiș,
turnul de vest a luat foc, clopotele originale fiind distruse. Când turnul s-a
prăbușit, a fost deteriorat și acoperișul culoarului central, ceea ce a impus un
efort considerabil de renovare rapidă – în 5 luni totul a fost gata.

 

Fortul
Thügen

Începând cu 1684, Marchizul de Vauban a început să ridice
o serie de fortificații  în jurul orașului Luxemburg, după ce francezii îl
cuceriseră. Printre construcțiile importante realizate în sistemul Vauban se
numără Fortul Thügen, amplasat în partea de nord-est a orașului, la o
altitudine de 324 m peste nivelul mării (unul dintre cele mai înalte locuri din
zonă). Istoria fortului se poate împarți de fapt în trei perioade: vaubaniană,
austriacă, prusacă și contemporană. În perioada austriacă (1732 – 1733) a fost
construită de fapt cea mai mare parte a fortului, înglobând și reduta ridicată inițial
de Vauban. Inginerii militari au decis să ridice două noi forturi exterioare,
printre care și Fortul Thüngen.  Acesta din urmă a fost construit ca un
bastion cu două fațade. Accesul către interior a fost strâmtat și apărat de
două turnuri laterale, așezate lângă podul din lemn. În fort se află un tunel
care putea adăposti peste 10 tunuri în buncărele sale. Acesta a suferit câteva
modificări în perioada prusacă (1815 – 1867) datorită introducerii unui sistem
pluvial de colectare a apei, însă în mare parte fortul a rămas
neschimbat. În perioada contemporană arhitectura fortului a suferit câteva
modificări importante, în sensul că pe locul redutei construite de Vauban a
fost ridicată noua clădire a Muzeului de Artă Modernă din Luxemburg. Clădirea
impresionează prin fațada și acoperișul din sticlă, special făcute să
contrasteze cu vechea arhitectură a fortului și istoria locului. Cu toate
acestea, construcția, proiectată de celebrul arhitect Ieoh Ming Pei, reprezintă
un dialog minunat între mediul natural, modernitate și istorie.