Cei care călătoresc spre sudul Germaniei au mai multe aeroporturi la dispoziție; unul dintre ele, nu foarte mare, este la Memmingen, un oraș cu puțin peste 40.000 de locuitori aflat în Bavaria, aproape de granița cu landul Baden-Württemberg și de cea cu Elveția. În acest punct aflat la distanțe oarecum egale de Stuttgart și München, putem întâlni un oraș fascinant prin arhitectura sa desprinsă parcă din poveștile Fraților Grimm, la o scară umană, firească. O călătorie la marea expoziție BAU München ne-a oferit ocazia să îl vizităm într-o dimineață rece și liniștită de duminică.
Un oraș care își respectă istoria
Urbea datează încă din perioada Imperiului Roman, când exista în acest loc un mic oraș cu rol militar, care a fost ocupat ulterior de triburile germanice ale zonei – alemani și franci. În Evul Mediu, a căpătat importanță datorită drumurilor importante care treceau pe aici (se transporta sare, dar și alte produse ulterior), către Austria și Boemia, sau din nordul Germaniei către Elveția și Italia, iar consecința a fost crearea unei comunități deschise, influențate de spații culturale diverse. Motto-ul orașului de astăzi este ”Memmingen – Stadt mit Perspektiven” (Memmingen – un oraș cu perspective”), dar uneori este numit și ”Orașul drepturilor omului”, datorită unui eveniment important petrecut aici. În 1525, reprezentanți ai satelor și orașelor din zonă, implicați într-o mare mișcare de revoltă împotriva autorităților care a cuprins o bună parte din spațiul german, au semnat la Memmingen un document care este considerat primul proiect al drepturilor omului și libertăților civile: ”Cele 12 articole”. Doleanțele semnatarilor erau legate de limitarea abuzurilor din partea nobililor, clericilor, proprietarilor de pământ și reprezentanților statului, în contextul în care toți oamenii erau considerați egali în fața lui Dumnezeu. Acest eveniment este strâns legat de identitatea orașului și prezent în iconografia sa – inclusiv în picturi murale, interioare sau exterioare.
Oraș liber al Sfântului Imperiu Roman, subordonat exclusiv împăratului, Memmingen a fost implicat și în Reforma Protestantă, locuitorii aderând la mișcări religioase de inspirație luterană precum Mărturisirea Tetrapolitană sau Mărturisirea de la Augsburg. Revenirea la catolicism s-a produs doar parțial la începutul secolului al XVII-lea, în timpul Războiului de 30 de ani, când forțele imperiale conduse de Albrecht Wallenstein au învins aici trupele suedeze care susțineau cauza protestantă. Pentru a rememora acest eveniment, la fiecare patru ani se organizează Wallensteinfestspiele, cel mai mare festival istoric din Europa, în cadrul căruia sunt rememorate momente din șederea comandantului trupelor imperiale la Memmingen.
Acesta nu este singurul festival al orașului. În fiecare an, Memmingen sărbătorește Fischertag (Ziua pescarului), care recreează tradițiile medievale ale pescuitului, având ca loc de desfășurare pârâul Memminger Ach. Cel care prinde cel mai mare păstrăv (participă în mod frecvent peste o mie de pescari și circa 40.000 de vizitatori) este numit „Regele Pescarilor”.
Arhitectura unei aristocrații urbane
Memmingen are, în general, o viață socială și culturală intensă, ceea ce îl face unul dintre punctele de atracție importante ale Bavariei. Un motiv important este și patrimoniul arhitectural impresionant, cu clădirile sale medievale care au supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial. S-au păstrat cam 2 kilometri din zidul vechi al orașului, împreună cu 10 porți și turnuri. Orașul vechi conține multe case interesante ale nobililor și industriașilor locali, păstrate într-o formă destul de asemănătoare cu originalele. Astfel, putem vedea clădiri în stil gotic, renascentist și baroc, înșirate pe străduțe pitorești, liniștite, specifice unui oraș german de provincie. Piața medievală, delimitată parțial de primărie, este construită preponderent în stil renascentist și baroc. La marginea orașului medieval pot fi remarcate străduțe cu case extrem de elegante, de secol XIX, care ne vorbesc despre nivelul de trai și exigențele estetice ale burgheziei moderne.
Trebuie spus că societatea medievală și cea modernă timpurie, în orașele din spațiul german, era condusă, în afară de marii nobili și clerici, de așa-numiții ”patricieni”: nobili de importanță locală, înalți membri ai administrației, negustori și meșteșugari bogați – ceea ce se va transforma, treptat, în marea burghezie. Titulatura era moștenită, desigur, de la patricienii care constituiau clasa superioară în Împeriul Roman. Această aristocrație urbană se organiza în bresle sau societăți patriciene, cu un caracter închis (practic, se putea accede în aceste asociații doar prin moștenirea unei averi consistente sau prin căsătorie). Bineînțeles, membrii societăților respective erau principalii beneficiari ai resurselor economice locale. Spre anul 1600, această clasă a decăzut, pe măsură ce războaiele religioase au făcut ravagii pe continent, comerțul și-a mutat centrele de greutate spre zonele de coastă, europenii au dezvoltat noi colonii iar industrializarea a creat o nouă pătură bogată. În urmă au rămas totuși o serie de localități puternic urbanizate, cu case mari, frumoase, pe care le putem admira și azi, așa cum este Memmingen.
Câteva repere monumentale
Iată o clădire elegantă și excelent proporționată – Großzunft (Casa ghildei), construită în 1718 în piața mare spre a servi drept loc de întâlnire și distracție pentru patricienii și aristocrația orașului, reunită în ghilda Leul de Aur. Pe același amplasament mai existaseră succesiv construcții cu aceeași destinație, dar la un moment dat acestea deveneau neîncăpătoare pentru evenimentele ce se doreau organizate. Prin urmare se demolau, total sau parțial, și se construiau altele; aceasta este ultima variantă, în stil renascentist, cu influențe baroce. În 1834, clădirea a fost cumpărată de primărie și folosită pentru birouri, iar din 1950 găzduiește, printre alte instituții locale, și muzeul Memmingen. Casa are patru niveluri, dintre care două sunt sub acoperiș, sub forma unei mansarde multietajate cu lucarne și frontoane curbate. Leul, simbolul fostei organizații, apare sculptat în consolele balconului și la ușa principală din lemn masiv. O serie de decorațiuni ale balustradei balconului sunt placate cu aur, ceea ce reflectă prosperitatea patriciatului mai sus menționat.
Primăria orașului Memmingen este o clădire renascentistă de la 1589, proiectată de Johann Jakob Ehinger și remodelată în secolul al XVIII-lea în stilul palatelor nobiliare, cu elemente rococo realizate din stuc. Acoperișul corpului central este realizat din tiglă ceramică, iar turnurile au cupole învelite în tablă de cupru fălțuită.
Steuerhaus (Casa fiscului), situată, de asemenea, în piața mare, datează din 1496 și era clădirea administrativă imperială, găzduind consiliul orașului și administrația financiară, respectiv câteva magazine la parter. Și astăzi are o destinație similară, la parter deschizându-se recent o cafenea cu mese care ocupă o anumită parte a pieței. Inițial, clădirea avea parter și etaj, iar structura de cărămidă era netencuită, dar în 1708 a fost înălțată cu încă un nivel și finisată. Aspectul exterior i s-a schimbat radical în 1909, când fațada a fost pictată în stil neobaroc, iar coloanele au fost colorate în ocru. Pictura exterioară este marcată de motive tipice barocului: scoici, îngerași, ancadramente și multiple decorațiuni de tip rocaille, care suplinesc o abordare tridimensională a arhitecturii fațadei.
Un oraș german atât de vechi nu putea să rămână fără vestigii gotice, iar cel mai bun exemplu este Biserica Sf. Martin, construită în etape începând cu secolul al IX-lea și finalizată în jurul anului 1500, ceea ce o face una dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din Suabia Superioară. Istoria a făcut ca această biserică să devină luterană în 1532 și să rămână așa până în zilele noastre, chiar dacă forțele imperiale și bavareze au încercat să o readucă la catolicism în timpul Războiului de 30 de ani (inclusiv cu tunurile). Turnul edificiului, care se ridică la o înălțime de aproape 65 de metri, reprezintă cel mai înalt punct construit al orașului. Cărămizile folosite aveau dimensiunile următoare: 34 x 16,5 x 7 cm. A fost construit treptat, începând cu 1325, iar în 1405 – 1407 a ajuns la înălțimea de acum; se știe și constructorul căruia i se datorează edificiul: Conrad von Amberg din München, care a realizat unul dintre primele acoperișuri pe scaune înclinate din spațiul german. Inițial, acoperișul turnului avea formă conică și era din țiglă verde; un incendiu din în 1535 a distrus acoperișul, care a fost refăcut peste doi ani, de data aceasta cu forma de cupolă, vizibilă și azi. Bineînțeles, în afară de îmbunătățirile aduse de-a lungul timpului de enoriași catolici sau protestanți, au fost și pierderi irecuperabile: în timpul Reformei, altarele au fost desființate, dispărând astfel o bună parte din mobilierul ecleziastic extrem de valoros.
Mănăstirea Ordinului Duhului Sfânt Kreuzherrenkloster datează din secolul al XIII-lea, când un guvernator imperial a dorit construirea unui spital destinat în special îngrijirii oamenilor fără adăpost, orfanilor, dar și femeilor care urmau să nască. Treptat, consiliul burgului s-a implicat tot mai mult în susținerea spitalului, iar din 1802 complexul a fost secularizat, desigur fără Biserica acestuia. Lăcașul de cult, care a fost în stil gotic, a fost transformată în stil baroc pe la 1709. Turnul are o bază rectangulară, continuă în secțiune octogonală și se termină cu o cupolă asemănătoare celei de la Biserica Sf. Martin din același oraș.
Accente locale
Clima temperată a locului are câteva elemente specifice – ceva mai multe precipitații și, dată fiind rețeaua hidrografică bogată, momente frecvente în care se formează ceața, mai ales primăvara și toamna. În consecință, construcțiile au nevoie de o protecție bună la umezeală. Acoperișurile ascuțite ale orașului sunt majoritar din țiglă, cu mici accente date de tabla metalică – zinc și cupru, care capătă o patină specifică fiecare. Aceasta indiferent de maniera în care s-a construit. Deseori, mansardele sunt concepute pe mai multe niveluri, astfel încât spațiul este folosit la maximum, iar locuințele sunt bine protejate de umezeală. Lucarnele sunt un elemente de acoperiș frecvent întâlnite și au fost abordate cu cele mai bune materiale.
Orașul a fost ridicat de-a lungul secolelor din cărămidă plină, dar nu pot fi trecute cu vederea acele case tradiționale bavareze, edificate după tehnicile Fachwerkhaus. Sunt case cu structură de lemn rămasă aparentă, de regulă cu închideri din cărămidă, care au putut primi ornamentații variate, baroce sau clasice. Uneori, structura a fost acoperită cu tencuială, ceea ce diminuează farmecul acestor clădiri, ca să fim sinceri. Totuși, ceea ce considerăm admirabil la acest oraș este caracterul unitar al peisajului urban, indiferent dacă pe aceeași stradă întâlnim case medievale, de secol XIX sau construite în ultimele decenii. În acest peisaj se integrează perfect și acele case concepute în manieră Heimatstil, datând cele mai multe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care fac o trimitere la istorismul de inspirație rurală sau medievală. Volumele sunt similare, uneori vedem elemente structurale de lemn rămase aparente, acoperișurile au aceeași siluetă înaltă, cu pante abrupte. Perfect integrate printre clădiri multiseculare sunt și construcțiile noi, cu fațade de sticlă sau de lemn – specifice arhitecturii din ultimele decenii, orientată spre sustenabilitate și materiale naturale, locale.