Cine nu a auzit de construcțiile megalitice de la Stonehenge – Anglia, unde acum 4000 – 4500 de ani niște oameni au transportat de la sute de kilometri și așezat una peste alta pietre de zeci de tone, devenind în zilele actuale sursă de inspirație pentru tot felul de scenarii SF, revitalizări ale unor mistici păgâne sau teorii ale conspirației? Subiectul a devenit interesant și pentru noi odată cu construirea de anul trecut a câtorva case de inspirație neolitică, ce încearcă să recreeze tehnicile folosite pentru realizarea locuințelor de către cei care au ridicat impresionantul monument.
Cine nu a auzit de construcțiile megalitice de la Stonehenge – Anglia, unde acum 4000 – 4500 de ani niște oameni au transportat de la sute de kilometri și așezat una peste alta pietre de zeci de tone, devenind în zilele actuale sursă de inspirație pentru tot felul de scenarii SF, revitalizări ale unor mistici păgâne sau teorii ale conspirației? Subiectul a devenit interesant și pentru noi odată cu construirea de anul trecut a câtorva case de inspirație neolitică, ce încearcă să recreeze tehnicile folosite pentru realizarea locuințelor de către cei care au ridicat impresionantul monument.
Cine nu a auzit de construcțiile megalitice de la Stonehenge – Anglia, unde acum 4000 – 4500 de ani niște oameni au transportat de la sute de kilometri și așezat una peste alta pietre de zeci de tone, devenind în zilele actuale sursă de inspirație pentru tot felul de scenarii SF, revitalizări ale unor mistici păgâne sau teorii ale conspirației? Subiectul a devenit interesant și pentru noi odată cu construirea de anul trecut a câtorva case de inspirație neolitică, ce încearcă să recreeze tehnicile folosite pentru realizarea locuințelor de către cei care au ridicat impresionantul monument.
La Stonehenge, nu departe de cunoscutele construcții megalitice, au fost ridicate anul trecut cinci case neolitice care redau, atât cât s-a putut stabili prin prisma arheologilor și istoricilor, modul de viață al celor care au ridicat marele ansamblu din piatră în urmă cu 4500 de ani. Finalizate în vara anului 2014, aceste case au fost amenajate și deschise publicului, dar mai ales voluntarilor care doresc să reînvie tehnici tradiționale sau antice de confecționare a diferitelor obiecte: ceramică, unelte, îmbrăcăminte etc.
Cretă, paie, stuf și crengi de alun
Sursa de inspirație a fost de fapt situl arheologic de la Durringron Walls, amplasat la câțiva kilometri de Stonehenge, unde au fost descoperite cu un deceniu în urmă rămășițele câtorva case (dintr-o așezare estimată la aproape o mie de locuințe), utilizate pentru câteva decenii chiar în perioada ridicării monumentului. Creta folosită la ridicarea satului respectiv, un material calcaros granular ce poate fi prelucrat cu ușurință când este adus la forma de pudră, a contribuit decisiv la păstrarea multor dovezi arheologice valoroase, care altfel s-ar fi degradat.
Se consideră deci că locuitorii satului de la Durringron sunt cei care au transportat și ridicat menhirele pe la 2500 î. Hr.. Așa cum se poate vedea în reconstituire, casele lor au câte o cameră, de circa 5 metri pătrați fiecare; pèreții sunt construiți din cretă și paie, iar acoperișurile din stuf, totul pe o structură, aparentă sau ascunsă, din crengi și nuiele. Departe de a fi niște locuințe primitive, aceste case erau foarte luminoase și aerisite. Creta era folosită atât pentru pardoseli, cât și pentru ziduri, materialul având o capacitate superioară de a reflecta lumina soarelui în timpul verii, datorită culorii albe, dar și de a înmagazina și păstra iarna căldura din vatră. Creta scoasă din cariere locale era zdrobită și, prin amestecare cu apă, se obținea un lut lipicios (destul de greu de prelucrat, ce-i drept), care era aplicat cu mâinile pe structura realizată anterior din nuiele de alun.
Reconstituirea stilului de locuire neolitică de la Stonehenge a fost obținută doar cu materiale locale: 20 de tone de cretă, 5000 de crengi de alun, trei tone de paie de grâu și mult stuf. Mâna de lucru a fost asigurată prin voluntariatul a circa 60 de persoane, care au beneficiat de sprijinul Ancient Technology Centre din Cranborne, cei implicați replicând exact metodele de construcție, dar cu unelte mai moderne, deoarece era necesară finalizarea rapidă, pentru a evita neplăcerile sezonului rece. Apoi, interioarele au fost decorate și mobilate cu piese specifice: unelte din piatră, ceramică și alte artefacte.
Arheologie experimentală
Dimensiunile zidurilor și acoperișurilor au fost estimate după amprenta la sol a fiecărei case, din descoperirile arheologice de la Durringron, iar forma și structura acoperișului, trebuie să o spunem, se bazează pe resturile găsite în acele situri, dar și pe presupoziții, fiind folosite și informații din alte cercetări sau descoperiri. Proiectul acesta a avut deci o componentă experimentală (parte a așa-numitei ”arheologii experimentale”, fiind testate diverse materiale locale pentru a vedea care rezistă mai bine. S-a dovedit că acele materiale considerate tradiționale, întâlnite încă la casele rurale britanice, sunt și cele mai bune.
Așadar, potrivit presupozițiilor respective, acoperișul de paie sau stuf era țesut pe o structură de alun (un lemn flexibil și rezistent, recoltat din pădurile apropiate), pentru fiecare dintre cele cinci case fiind aleasă câte o tehnică separată de execuție. Forma conică sau în patru ape este obținută cu nuiele mai groase sau mai subțiri, utilizate transversal, respectiv longitudinal. Chiar dacă este voluminos, acoperișul din stuf se menține la o greutate redusă, prin urmare structura de rezistență descrisă aici a fost suficientă. Panta trebuia să fie mare, pentru ca apa să se scurgă rapid, evitând apariția mucegaiului sau scurgerea spre interiorul locuinșei. Trebuia respectată de asemenea o condiție de bază: ”șarpanta”, vizibilă direct din interior, să fie suficient de înaltă astfel încât, atunci când ardea focul în vatră, fumul să poată ieși prin acoperiș fără pericolul de a cauza vreun incendiu din cauza scânteilor. Fumul eliberat direct în casă este și o excelentă metodă antiseptică, ce descurajează instalarea insectelor sau rozătoarelor în interiorul învelitorii. De asemenea, grăsimea din acel fum, eliberată odată cu prepararea alimentelor, se pare că formează un strat de protecție pentru acoperiș, care îi prelungește durata de viață.
Unele teorii, mai mult sau mai puțin bazate pe dovezi științifice, susțin că însuși ansamblul de piatră de la Stonehenge ar fi avut un acoperiș de formă perfect conică, pietrele având rolul de a-l susține. Astfel, s-ar fi creat un spațiu interior cu o acustică absolut uimitoare – afirmă susținătorii teoriei. Dacă ar fi adevărat, cu siguranță ar fi fost vorba despre un acoperiș realizat în mod asemănător – de dimensiuni mult mai mari, desigur.
Experiența românească
La Muzeul Satului din București pot fi văzute numeroase locuințe tipice românești acoperite cu stuf, trestie, paie, chiar fân, evidențiind tradiția acestor materiale în arhitectura rurală de la noi, în aproape toate regiunile țării. După zeci de ani de la realizarea acestor acoperișuri, învelitorile sunt încă în stare bună, demonstrând ”fiabilitatea” lor. Stuful și trestia erau utilizate cu precădere în zonele de luncă și mai ales în Dobrogea (stuful din zonele cu apă salmastră se spune că este cel mai rezistent), paiele – în zonele de câmpie, iar fânul – la deal și la munte. Erau materiale ieftine (practic gratis) și relativ ușor de pus în operă, necesitând totuși o serie de operațiuni de întreținere. Dat fiind trendul locuințelor ecologice, realizate cu materiale locale și nepoluante, pentru locatari și pentru mediu, an de an se construiesc tot mai multe case cu acoperiș de acest tip, în special case de vacanță, restaurante sau unități de cazare cu un concept bazat pe tradiție, rustic sau pe stilul de viață arhaic. Avantajele sunt reale: un strat gros de stuf, paie sau alt material vegetal reprezintă o izolație termică absolut dezirabilă, iar protejarea de umiditate este perfect realizabilă, atunci când lucrarea este executată de meșteri care cunosc încă tainele acestei meserii. Din păcate, numărul celor care mai au cunoștințe și tragere de inimă să lucreze aceste învelitori este tot mai mic – iată și motivul pentru care în Europa Occidentală se încearcă revitalizarea meseriilor respective.
Alternativa ecologică pentru casele moderne
În ultimul timp, s-a constatat totuși o revitalizare a acestui domeniu, sub influența comenzilor din vestul continentului, care au avut ecouri și în România. Au apărut unele firme specializate care lucrează cu precădere în străinătate, utilizând, pe lângă materialele naturale respective, tehnici moderne de protecție, ignifugare și presare. În opinia susținătorilor acestui trend, izolarea termică (ce se poate situa sub 0,4 W/mpK) nu este singurul avantaj al învelitorilor din trestie, stuf sau paie, care de regulă sunt realizate la grosimi de 28-30 cm şi chiar mai mult, fără a încărca în mod definitoriu structura acoperișului. Se ia în calcul și izolarea fonică foarte bună, datorată grosimii, structurii interne a stratului vegetal și elasticității, care atenuează zgomotul venit dinspre exterior, precum și impactul ploii sau grindinei. Izolarea termică și fonică suplimentară a acestor acoperișuri nu este așadar necesară. De asemenea, s-a constatat că un acoperiș de acest tip realizat cu mijloace moderne nu este cu mult mai expus la incendii decât unul obișnuit, intervenindu-se cu soluții de ignifugare, acolo unde nu există rețineri de natură ecologică, dar și cu tehnici de strângere; neexistând aer care să întrețină arderea, pericolul de incendiu este mult mai mic – focul arde mocnit, fără să se extindă rapid.
Ca și în trecut, pentru obținerea calității pe această nișă, sunt selectate doar materiale vegetale rezultate din plante sănătoase, bine întreținute, ajunse la maturitate, care nu au fost afectate de putrezire sau mucegai. Trebuie avut grijă ca în compoziția aceasta să nu fie lăsate alte tipuri de plante, precum buruieni sau iarbă, care nu au aceleași caracteristici.
Culoarea este un aspect important. Inițial, învelitoarea are o cromatică mai intensă, care se estompează însă pe măsură ce trece timpul, devenind de un gri uniform, apoi spre un negru plăcut. Atacul insectelor poate fi și el combătut cu substanțe specifice, dar atâta vreme cât se creează o barieră continuă (folie, panouri de lemn sau gips-carton etc.) față de structura acoperișului și față de interiorul locuinței, prezența acestor viețuitoare nu este neapărat dezagreabilă, ba din contră. Un alt trend din ultimii ani este acoperișul vegetal, în care dezvoltarea diverselor forme de viață este stimulată, prin urmare aceasta poate fi o problemă numai dacă suntem entomofobi.