Este greu de spus ce reprezintă Milano în zilele noastre, ce primează: istoria unui oraș – capitală a unei provincii bogate, aflat în primele rânduri ale civilizației și culturii europene încă din zorii Evului Mediu, sau modernitatea industrializată, care oferă simultan imaginea de capitală a designului, dar și exemplul indezirabil de poluare? Vom prefera să ne aruncăm privirea în ambele direcții, chiar dacă trecutul pare mult mai interesant.
Este greu de spus ce reprezintă Milano în zilele noastre, ce primează: istoria unui oraș – capitală a unei provincii bogate, aflat în primele rânduri ale civilizației și culturii europene încă din zorii Evului Mediu, sau modernitatea industrializată, care oferă simultan imaginea de capitală a designului, dar și exemplul indezirabil de poluare? Vom prefera să ne aruncăm privirea în ambele direcții, chiar dacă trecutul pare mult mai interesant.
Este
greu de spus ce reprezintă Milano în zilele noastre, ce primează:
istoria unui oraș – capitală a unei provincii bogate, aflat în
primele rânduri ale civilizației și culturii europene încă din
zorii Evului Mediu, sau modernitatea industrializată, care oferă
simultan imaginea de capitală a designului, dar și exemplul
indezirabil de poluare? Vom prefera să ne aruncăm privirea în
ambele direcții, chiar dacă trecutul pare mult mai interesant.
Ancorarea
în prezent a orașului este evidentă, iar pentru aceasta putem doar
să dăm ca reper faptul că Milano a fost gazda Expoziției
Universale 2015, o ”vitrină globală” la care au venit să-și
afirme modernitatea circa 140 de țări de pe toate meridianele
Pământului. Aici se desfășoară de asemenea faimoasa Bienală de
Arhitectură, un reper în domeniul nostru. Saloane de mobilă sau
automobile, lansări ale unor noi colecții vestimentare, Carnavalul
Ambrozian, festivaluri de film, spectacole la Scala, evenimente
sportive, toate acestea compun o imagine care depășește cu mult
profilul unui oraș (turistic) obișnuit. Milano este principalul
oraș al nordului Italiei, capitala tradițională a Lombardiei, o
regiune disputată de prea multe imperii, de la romani, care au
integrat anticul Mediolanum, până la spanioli, francezi sau
austrieci. În ciuda tuturor, Milano a reușit să își păstreze
prosperitatea, indiferent de autoritatea sub care se afla, și să
dea tonul în arhitectură, design, stil de viață. În prezent este
locuit de 1,3 milioane de locuitori (mult mai puțini decât în anii
’70 ai secolului trecut, ca urmare a exodului din zonele sudice),
dar regiunea metropolitană ce o înconjoară depășește cifra de 7
milioane. Poluarea atinge uneori cote alarmante, smogul dând bătăi
de cap autorităților; este vorba nu doar de poziția geografică,
la întânirea dintre nordul alpin și sudul mediteraneean, ori
umiditatea din lunca râului Pad, ci și de industrializarea masivă
a regiunii. În tendința lor de a-și afirma identitatea, milanezii
au inclusiv un altfel de catolicism – ritul ambrozian, cu unele
diferențe la celebrarea liturghiei, mesei sau la stabilirea
calendarului. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este că Milano nu
mai înseamnă doar Domul, faimoasa clădire gotică de la anul 1400,
care a rămas un monument oarecum singular. Mult mai reprezentative
pentru ceea ce înseamnă azi acest oraș sunt zorii capitalismului,
tendințele lor de a se autoguverna fără aristocrație, entuziasmul
cu care au construit în manieră renascentistă, neoclasică,
eclectică, Art Nouveau sau industrială. Totul sub o mare de
acoperișuri mediteraneene din olane, ca orice oraș italian ”de
bun simț”.
Castello
Sforzesco
Castelul
Sforza,cunoscut de către localnici sub numele de ”Castello Sforzesco”,
este una dintre cele mai vechi clădiri din Milano, fiind construit
ca fortăreață lângă vechiul zid roman, inițial de către
Galeazzo Visconti, în anul 1368, iar apoi extins ca reşedinţă
regală de către moştenitorii săi. Distrus parțial în timpul
unei mișcări populare republicane, reacție a localnicilor
împotriva familiei conducătoare, castelul a fost reconstruit de
Francesco Sforza la jumătatea secolului al XV-lea, după proclamarea
sa ca Duce de Milano, iar apoi în timpul domniei lui Ludovico
Sforza, care a apelat la serviciile unor artiști de seamă precum
Bramante sau Leonardo da Vinci. În 2013, în timpul unei restaurări,
a fost scoasă la iveală o nouă pictură murală aparținând lui
da Vinci, care fusese acoperită cu nu mai puțin de 17 straturi de
var. Din această etapă datează și galeria de tuneluri săpate sub
castel, ca variantă de evadare în caz de asediu. Arhitectura
renascentistă primează în construcția acestui edificiu, cu toate
intervențiile și adaosurile ulterioare, în special din secolul al
XVI-lea și al XVII, când, sub dominaţia spaniolă, castelul a fost
extins, devenit una dintre cele mai mari fortificaţii europene. Nu
mai puțin adevărat este că această fortăreață a fost propusă
deseori pentru demolare, din motive politice în perioada de glorie,
iar mai târziu, în secolul al XIX-lea, pentru că devenise o ruină.
La începutul secolului al XX-lea, după o perioadă de câteva
decenii în care au fost efectuate lucrări de restaurare sub
supravegherea arhitectului Luca Beltrami, castelul a fost deschis
publicului, ulterior luând naștere aici o mulțime de muzee și
galerii de artă: Muzeul de Artă Antică, Muzeul Egiptean, Muzeul de
Preistorie şi Protoistorie, Muzeul de Arte Decorative, Muzeul de
Instrumente Muzicale, Pinacoteca Castelului, Muzeul Mobilei, Colecţia
Achille Bertarelli sau Colecţia de Fotografie. Lui Beltrami i se
datorează de fapt reînvierea aestei construcții, care a pus-o în
valoare demolând efectiv fortificațiile spaniole pentru a scoate în
evidență elementele autentice: a redimensionat turnul central, a
restaurat turnurile cilindrice și frescele, a redeschis ferestrele
gotice și a reproiectat curțile interioare. O serie importantă de
renovări a fost efectuată și după Al Doilea Război Mondial, când
a fost avariat serios de către bombardamentele aliate.
Reprezentative
și impresionante sunt turnul principal, prin care se face și
intrarea în edificiu (Torre del Filarete), Torrre di Bona, respectiv
splendidele logii şi arcade ce se deshid spre curțile interioare.
Cărămida aparentă și țigla ceramică dau o identitate aparte
acestei construcții de referință, mărturie a arhitecturii
renascentiste deschise atât către trecutul gotic, dar și (mai
puțin evident, ce-i drept) spre barocul care avea să ia naștere în
peninsula italică. În foarte multe locuri pot fi descoperite
reminiscențe ale diferitelor transformări suferite, ale soluțiilor
tehnice utilizate de constructorii și arhitecții care și-au
demonstrat măiestria (supraînălțări peste arcade vechi, uși și
ferestre cu ancadramente de piatră zidite, pasaje din lemn și metal
care fac trecerea la anumite nivele ale construcției. Acoperișurile
cu pantă mică, specific mediteraneene, dau farmec acestei
arhitecturi echilibrate, sinteză între Evul Mediu și Renașterea
de inspirație bizantină, între sud și nord, între fortăreață
și reședință aristocratică.
San
Maurizio al Monastero Maggiore
Clădire
de mare valoare, aparținând unui complex monastic al călugărițelor
benedictine din Evul Mediu timpuriu, în care lombarzii construiau
peste structurile vechiului oraș roman, biserica San Maurizio a fost
construită în 1503 – 1518 sub îndrumarea arhitecților Gian
Giacomo Dolcebuono, Giovanni Antonio Amadeo și Cristoforo Solari.
Fiind perioada în care coexistau renascentismul, clasicismul și
barocul, edificiul a căpătat influențe din mai multe direcții,
dar ceea ce impresionează este pictura murală interioară din
primele decenii de la construcție, reprezentând viața Sfântului
Maurizio. La aceste picturi au lucrat mai mulți artiști (Bernardino
și Aurelio Luini, Antonio Campi, Simone Peterzano, membri ai Școlii
de la Forlivese), făcând din această biserică o Capelă Sixtină”
a orașului Milano. În contrast cu interiorul somptuos, exteriorul
are un aspect simplu, auster: placare cu piatră de Ornavasso vag
decorată și un acoperiș cu olane. Transformată teoretic în
muzeu, biserica este folosită și pentru slujbe de rit bizantin,
precum și la organizarea unor concerte.
Teatro
alla Scala
Spectacolele
de operă din Milano se desfășurau până în 1776 în fosta
clădire a Teatrului Regio Ducal (aflat în apropierea actualei
clădiri Scala), care a ars la doar 60 de ani de la construire. La
inițiativa împărătesei Maria Terezia a Austriei (Lombardia era
sub stăpânirea Habsburgilor), a început reconstrucția unui nou
sediu al operei, costurile fiind susținute de proprietarii lojelor,
care primeau nu doar dreptul de a-și păstra privilegiul în noul
teatru, ci și dreptul de a utiliza terenul necesar. Pe terenul
alocat se afla o veche biserică gotică, Santa Maria alla Scala (de
unde și numele noului edificiu), care a fost demolată. Scala din
Milano a fost proiectată de marele arhitect neoclasic Giuseppe
Piermarini și a fost deschisă la 3 august 1778 pentru primul
spectacol – opera ”L’Europa riconosciuta” de Antonio Salieri.
Arhitectura, cu o fațadă nu foarte spectaculoasă (fapt justificat
de altfel, pe atunci clădirea neavând deschiderea spre piață, ca
azi, ci doar spre o străduță îngustă), a fost adaptată rolului
acestei clădiri, respectiv amplasării corespunzătoare a lojelor,
astfel încât acustica să fie cât mai bună, iar proprietarii
lojelor să fie mulțumiți de felul în care erau distribuiți.
Galleria
Vittorio Emanuele II
Se
vorbește despre acest complex comercial din centru orașului ca
despre unul dintre primele mall-uri din lume, din perspectiva
destinației, conceptului, arhitecturii sau funcțiunilor. Este
interesant pentru noi mai ales datorită bolților din oțel și
sticlă ce unesc, deasupra etajului al patrulea, fațadele corpurilor
de clădire ce compun galeria. Modelul a fost preluat de la alte
construcții de secol XIX, anterioare ca dare în folosință și cu
destinații similare, precum Burlington Arcade din Londra, galeria
Saint-Hubert din Bruxelles sau Umberto I din Napoli. Totuși, locația
aceasta era la momentul respectiv cea mai mare și mai spectaculoasă,
rămânând până în zilele noastre un simbol al shopping-ului de
lux. Clădirile ce susțin arcadele și bolțile sunt realizate în
stil eclectic, specific perioadei în care au fost construite, și nu
putem să nu observăm dantelăria structurii metalice din perioada
de glorie a arhitecturii industriale. Șantierul a durat între 1865
și 1877, planurile aparținând arhitectului Giuseppe Mengoni, care
a și murit aici în timp ce își inspecta cupola centrală.
Complexul, care unește de fapt două piețe importante ale orașului
(cea de la Opera Scala și cea a Domului), poartă numele lui
Vittorio Emanuele II, ”Padre della Patria”, primul rege al
Italiei care în sfârșit, se reunea – proces îndelungat, de-a
lungul secolului al XIX-ea, care s-a încheiat practic în 1971, când
Roma a devenit capitala noului stat. Sugestive sunt intrările sub
formă de arc de triumf, care trebuiau să simbolizeze gloria unei
națiuni care, deși dezbinată sute de ani, avea un trecut și niște
valori comune. În cei 150 de ani de existență, complexul a avut
parte de tot felul de experiențe, unele deosebit de neplăcute,
precum daunele cauzate de bombardamente în ultimul război mondial.
Este și un loc al întâlnirilor, discuțiilor și demonstrațiilor,
catalizate de cafenelele, barurile, galeriile de artă sau librăriile
din zonă. Aici se păstrează tradiția unor cafenele și
restaurante care au fost înființate chiar în primii ani de la
inaugurare.
Milano
Centrale
Nod
feroviar important pentru Italia, dar și pentru această zonă a
Europei, Milano are una dintre cele mai impresionante gări, atât
prin dimensiune, cât și prin arhitectura specifică – Statione di
Milano Centrale. Pe locul unor terminale mai vechi, de la jumătatea
secolului al XIX-lea, în 1906 se punea piatra de temelie pentru o
nouă gară monumentală, după planurile aprobate de însuși Regele
Victor Emanuel al II-lea. Arhitectul Ulisse Stacchini reușește să
convingă cu un proiect abia în 1912, acesta venind cu o replică la
Union Station din Washington, cu care gara din Milano avea să aibă
unele asemănări. Construcția a fost întreruptă de Primul Război
Mondial, apoi proiectul a fost modificat conform trendului fascist de
sub Mussolini, care dorea să facă din acest edificiu un simbol al
regimului său. Lucrările au fost reluate în 1925, iar gara a fost
deschisă în 1931. Rezultatul a fost o clădire complexă,
monumentală, care avea să integreze elemente de Art Nouveau, cu
varianta italiană ”stile Liberty” (sau ”Floreale”) și
stilul industrial, necesar în acest caz special. Spectaculoase sunt
platformele și mai ales acoperișurile și plafoanele din oțel și
sticlă ce acoperă zone ample ale gării. Inginerul Alberto Fava
avea să realizeze asemenea acoperiri de circa 350 de metri lungime,
pe suprafețe ce însumează 66.500 mp. Fațada are o deshidere de
200 de metri, iar bolta de 72 de metri înălțime maximă era un
record la acea dată. Ca o apreciere a arhitecturii, în 2006 au fost
alocate 100 de milioane de euro pentru reabilitarea gării, din care
20 de milioane doar pentru restaurarea elementelor edcorative și a
celor cu valoare artistică.
San
Siro
Denumirea
acestui faimos stadion, care găzduiește jocurile marilor echipe de
fotbal AC Milan și Internationale Milano, vine de la cel al
cartierului în care este amplasat, deși numele lui oficial, primit
în 1980, este ”Giuseppe Meazza” (mare jucător al lui Inter în
anii 1930 și câștigător de două ori al Cupei Mondiale). Cu cele
peste 80.000 de locuri în tribune, este cel mai mare stadion din
Italia și unul dintre primele 10 din Europa. Dar nu dimensiunile
contează neapărat, ci paginile de istorie a sportului care s-au
scris aici, sau concertele impresionante organizate. Prima variantă
a acestui stadion, care în prezent ne oferă o arhitectură
futuristă, datează din 1925, fiind proiectat doar pentru fotbal,
fără piste de atletism sau alte funcționalități, obișnuite pe
atunci la orice stadion realizat din fonduri publice (era semnalul că
fotbalul va deveni ”sportul rege”). De la capacitatea inițială
de 35.000 de spectatori, el a fost extins și modernizat continuu, în
anii 1939, 1940 (meci Italia – Germania!), 1955 (două niveluri în
plus și capacitatea ajunge la 100.000), 1956, 1987 (pentru Cupa
Mondială din 1990), 2002 și… se pare că lista va continua în
următorii ani. Depinde și de deciziile celor două cluburi care
joacă aici, dacă mai doresc sau nu să ”împartă” stadionul.
Cele 11 turnurile care individualizează arhitectura acestei
construcții au fost ridicate la renovarea și lărgirea pentru Cupa
Mondială din 1990, cu acest prilej stadionul fiind adus la
standardul de 4 stele, cu toate locurile pe scaune.Cele 4 turnuri din
colțuri susțin un acoperiș pe structură metalică ale cărui
grinzi sunt vopsite specific în roșu intens. De fapt, toată
această extindere, cu un nivel în plus și acoperiș peste tribune,
a fost construită independent de stadionul existent până la acel
moment, sprijinindu-se complet pe cele 11 turnuri de beton care
asigură și căile de acces. Proiectul a aparținut arhitecților
Giancarlo Ragazzi și Henry Hoffer, respectiv inginerului Leo Finzi,
aceștia optând pe o învelitoare din policarbonat, amplasată doar
asupra spectatorilor, nu și asupra terenului de joc, pentru care s-a
dorit păstrarea iluminării naturale pe timpul zilei, pentru o
calitate bună a gazonului.