O vizită recentă în centrul orașului natal, Ploiești, m-a făcut să revăd cu alți ochi spațiul urban provincial, un spațiu care spre deosebire de cel al capitalei, este cu mult mai lipsit de agitație și evenimente culturale. Un spațiu public de calitate reprezintă un spațiu al interacțiunii umane, al întâlnirilor și activităților. Este prietenos cu toate categoriile sociale, oferind locuri de stat pentru cei vârstinci, locuri de joacă destinate copiilor dar și funcțiuni diverse precum magazine, cafenele, galerii de artă etc.
Accesibilitatea și parcurgerea spațiului trebuie să fie una facilă și să beneficieze de o bună întreținere.
Din nefericire însă spațiul public în cauză, deși vast prin amploare, nu reușește să fie valorificat din punct de vedere arhitectural, lăsând mai degrabă impresia unui spațiu de tranzit decât a unuia de petrecere a timpului liber. La acest lucru poate contribui pe lângă altele și prezența casei de cultură, un obiect straniu, încremenit în timp ce nu a reușit să se adapteze nevoilor actuale ale orașului.
Istoria apariției acestui program de arhitectură este una relativ recentă şi debutează odată cu instaurarea regimului comunist în România.
Prin urmare, perioada 1950-1953 se definește printr-o proiectare centralizată a unor obiecte tip de arhitectură care scoteau în evidență lipsa de experiență a arhitecților. Denumirile curente folosite pentru acele edificii erau cele de „club sindical” reprezentând o sală de spectacole cu un anumit număr de locuri care imită în formă economică o schemă de teatru, la care se adaugă funcțiuni complementare. În cazul acestor construcții rezolvările erau unele standardizate și își aveau sursa de inspirație într-o serie de proiecte din Uniunea Sovietică1. Era urmărită o compoziție simetrică a partiului, iar aspectul arhitectural atât la exterior cât și la interior era unul de falsă monumentalitate.
Cea dea doua etapă de evoluție a programului caselor de cultură începe să se contureze începând cu anii 1959-1960, remarcându-se o îmbunătățire în ceea ce privește rezolvarea planimetrică și spațială. Direcția în care proiectarea caselor de cultură începând cu această perioadă se îndreaptă este aceea a reprezentării unei identități naționale.
La interior, casele de cultură proiectate au devenit mult mai ample, având spații concepute să adăpostească funcțiuni multiple, în timp ce în configurațiile de partiu erau folosite atât unghiurile drepte, cât și hexagoanele sau liniile curbe.
Evoluția caselor de cultură este legată și de evoluția orașelor și a proceselor de sistematizare prin care acestea au trecut.
Adeseori acestea erau inserate în centrele orașelor și raportate la numărul locuitorilor, statutul lor și dimensiunea așezării. Pentru a fi puse în evidență mai mult se căutau amplasamente care să conțină spații amenajate ample, plantate, iar acolo unde nu exista posibilitatea, acestea erau create. Acest proces de populare a orașelor cu câte o casă de cultură făcea parte din măsurile pe care regimul politic le avea în vedere pentru dezvoltarea și reorganizarea administrativ-teritorială a regiunilor țării. Pretextul căutării unui anumit specific național permitea arhitecților vremii oportunitatea unei creativități ceva mai sporite. Chiar dacă de cele mai multe ori acestea sunt de natură formală și unele motive din arhitectura caselor de cultură ajung să imite la scară monumentală detalii din arhitectură tradițională2 există și arhitecți ale căror căutări au dus la niște rezultate remarcabile.
Urmează însă o perioadă în care propaganda constructivă a regimului cunoaște o întindere semnificativă. Perioada 1966-1975 înseamnă o expansiune foartă rapidă a programului arhitectural în toată țara fiind realizate casele de cultura din Suceava (1969), Baia Mare (1969), Pitesti (1971) Oradea (1972), Ploieşti (1972), Alexandria (1972), Vaslui (1972), Buzău (1973), Târgovişte (1975).
Ele sunt considerate a fi „dotările culturale principale ale orașului”.
Rolul lor în scenografia orașului era acela de a interacționa cu celelalte funcţiuni ale centrului civic (hotel, muzeu, sediu politico-administrativ) iar construirea lor se făcea în cadrul unui ansamblu. În viziunea arhitecților casele de cultură aveau rolul de a educa și urbaniza populația.
Începutul anilor 1980 marchează trecerea de la denumirea de „Casa de Cultură a Sindicatelor” la „Casa de Cultură pentru Tineret”cu ocazia lansării unui concurs de către Uniunea Tineretului Comunist.
În această perioadă se remarcă o diminuare a numărului de case de cultură realizate, deși avânt încă exista. Viziunea arhitecților în ceea ce privește realizarea caselor de cultură trebuia să însemne un echilibru între cele trei nivele: funcțional, estetic-arhitectural şi volumetric-urbanistic.
Totuși sensul lor în acea perioadă era complet străin de ceea ce trebuia să însemne o casă de cultură, imaginea lor fiind asimilată mai degrabă cu manifestări precum „Cântarea României”.
Traseul evolutiv al caselor de cultură a fost unul foarte clar conturat de la o serie de proiecte tip, la obiecte de arhitectură la scară mare și mai apoi orientate către o anumită categorie (casele de cultură pentru tineret).
Dacă la început arhitectura era una austeră, fără vreo expresivitate anume și supusă cerințelor economice, în timp a devenit mai variată în urma căutarii de către arhitecţi a unei identităţi naţionale. Chiar dacă realizările nu au fost cel mai adesea notabile, limbajul lor fiind adesea unul formal și depășit, au existat și excepții, realizări a unor arhitecți iscusiţi, care au surprins într-o astfel de arhitectură edificii valoroase din punct de vedere arhitectural.
Căderea comunismului aduce cu sine și o degradare a imaginii caselor de cultură, care au devenit brusc ale nimănui. Deși au fost gândite ca parte integrantă din ansamblul centrului civic, acestea au ajuns să se separe de evoluția firească ulterioară a orașelor.
În prezent casele de cultură rămân ca niște obiecte aparținând unei epoci trecute pe care orașul contemporan, transformat și evoluat, nu le-a mai putut asimila.
Acest lucru se întâmplă și pentru că probabil funcțiunea lor nu mai este una de actualitate, deoarece activitățile artistice sau culturale de astăzi se desfășoară în alt tip de spaţii, precum conversia celor industriale de exemplu.
Concluzia în ceea ce privește percepția acestor obiecte de arhitectură ar fi, din punctul meu de vedere, următoarea: este un program de arhitectură care și-a pierdut relevanța odată cu prăbușirea regimului comunist.
Ele rămân doar niște mărturii arhitecturale ale unei perioade din trecut alături de alte construcții similare, trezind un interes mai cu seamă nostalgic decât unul cultural.
Faptul că s-a încercat o dezvoltare artificială a orașelor mai mici prin implementarea acestui program menit să aducă un aport de cultură maselor de oameni a cauzat după 1989 și căderea în desuet a multor construcții de acest tip.
Ele pot servi ocazional unor acte artistice însă nu suficient cât să atragă un public foarte larg din păcate şi să creeze în jurul lor un spaţiu urban calitativ.