Aflată în Imperiul Austro-Ungar până în 1918, în partea vestică a Transilvaniei, Oradea a preluat majoritatea influențelor urbanistice și arhitecturale din centrul Europei, în special din Budapesta și Viena. Astfel, putem observa aici o mulțime de clădiri în stil neoclasic, baroc sau Art Nouveau, ultimul cu un succes deosebit, în forma lui specifică acestui spațiu, numit Secession.
Aflată în Imperiul Austro-Ungar până în 1918, în partea vestică a Transilvaniei, Oradea a preluat majoritatea influențelor urbanistice și arhitecturale din centrul Europei, în special din Budapesta și Viena. Astfel, putem observa aici o mulțime de clădiri în stil neoclasic, baroc sau Art Nouveau, ultimul cu un succes deosebit, în forma lui specifică acestui spațiu, numit Secession.
Aflată
în Imperiul Austro-Ungar până în 1918, în partea vestică a Transilvaniei,
Oradea a preluat majoritatea influențelor urbanistice și arhitecturale din
centrul Europei, în special din Budapesta și Viena. Astfel, putem observa aici
o mulțime de clădiri în stil neoclasic, baroc sau Art Nouveau, ultimul cu un
succes deosebit, în forma lui specifică acestui spațiu, numit Secession. Dezvoltarea
orașului a fost remarcabilă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX, când noile progrese tehnologice și industriale au fost integrate în
arhitectură. Neexistând o graniță spre Viena sau Budapesta, influențele,
arhitecții și materialele au circulat fără probleme, farmecul perioadei Belle
Époque fiind același în toate orașele acestui spațiu din vestul României.
Numărul construcțiilor de tip Secession, mai mici sau mai
mari, este impresionant la Oradea, chiar dacă uneori caracteristicile lor abia
mai pot fi identificate sub patina timpului, din cauza degradării sau a
intervențiilor inoportune. Este adevărat, în ultimii ani tot mai multe astfel
de clădiri sunt renovate, modernizate, aduse în actualitate din perspectiva
utilităților și funcționalităților. Acolo unde renovările și-au atins scopul,
rezultatele sunt încântătoare. Clădirile sunt apreciate atât de firme sau
instituții care le doresc drept sedii, dar și de locatari care vor să trăiască
într-o atmosferă în care istoria este încă prezentă, fără a le afecta confortul
și simțul estetic.
Artă
fără constrângeri
Mişcarea artistică cunoscută sub denumirea de Art
Nouveau, Modernista, Liberty, Secession sau Jugendstil s-a născut ca o reacţie
la academismul, neoclasicismul și istorismul de la sfârșitul secolului al
XIX-lea, când oamenii erau deja obosiți de modelele greco-romane, de
trimiterile la un trecut glorios, de o simetrie care uneori plictisea.
Eclectismul, care le combina pe toate, nu mai era nici el privit cu relaxare.
În același timp, arta și arhitectura au văzut în noile descoperiri ale tehnicii
oportunități imense de a integra utilul şi funcţionalul, în folosul tot mai
multor beneficiari care le putea accesa. Noua artă, eliberată de constrângeri,
îmbina arhitectura, sculptura și pictura cu tehnicile decorative pentru
mobilier, obiecte casnice, afişe, bijuterii, carte etc. Erau preferate curbele,
asimetria, motivele florale, integrarea grilajelor, a vitraliilor, a
pardoselilor compozite, tot ceea ce oferea nou industrializarea producției
materialelor de construcție. Născut în context parizian, curentul s-a dezvoltat
spectaculos în spațiul germanic, unde a avut numeroși adepți, la Munchen,
Viena, în Olanda etc.
În funcție de spațiul în care a ajuns, prin intermediul cataloagelor sau al
expozițiilor, acest curent artistic a fost preluat și a căpătat nuanțe locale,
uneori tradiționale. Un bun exemplu este stilul neoromânesc, dezvoltat în
Vechiul Regat, dar care a ajuns, în special după unirea de la 1918, și în
celelalte teritorii românești.
La Viena, artiştii grupaţi începând din 1897 în
jurul lui Gustav Klimt au devenit promotori ai aşa-numitului stil Secession cu
deviza „Vremii arta sa, artei libertatea sa”. Se contura o separare, o rupere
de vechile stiluri, mizându-se pe autonomie și pe specificul național, cu
centre de creație în zonele care înregistrau o dezvoltare industrială și
urbanistică rapidă. La Budapesta, limbajul arhitectural național era inspirat
din tradiții, cu accent pe ornamentația din lemn, și din influențe ale
extremului Orient. La un moment dat s-a vorbit de stilul lechnerian, după
promotorul său Lechner Ödön. Aceste fenomene au radiat și în Transilvania,
respectiv la Oradea, în jurul anului 1900, aici fiind puternice comunități
maghiare, germane și, deloc de neglijat, evreiești. Mulți dintre comanditarii
clădirilor Art Noveau erau evrei, care găseau în acest nou stil o modalitate de
a-și afirma tradițiile, prin inserții ornamentale specifice, neconstrânse de
uzanțele clasice europene. Politica de asimilare a comunităților evreiești prin
libertatea de a se stabili în orice parte a orașului (la 1835 încă erau
obligați să trăiască în ghetouri) i-a încurajat pe aceștia să iasă din izolare
și să construiască în cele mai selecte cartiere ale orașului, venind cu un plus
de deschidere spre modernism. Oradea a avut oricum o deschidere specială, cosmopolită,
bazată pe o tradiție culturală solidă încă din Evul Mediu, când a fost
înființat aici un important observator astronomic (după unii, primul din
Europa), la 1464 fiind considerat ”Meridianul Zero” în numeroase hărți maritime
și terestre.
Acest mod de a gândi arhitectura a pătruns în
toate marile orașe transilvănene, de la Cluj-Napoca și Târgu Mureș la Arad și
Timișoara. În câțiva ani, stilul a evoluat de la proiectarea fațadelor în noua
manieră la ansambluri coerente prin viziunea lor asupra urbanizării în sensul
funcţionalităţii şi igienei. Au apărut atât locuințe și clădiri de închiriat, cât
și spaţii comerciale sau hoteluri. Prima clădire Secession a fost casa
Sonnefeld în 1899, proiectată de Spiegel Frigyes. Arhitecții din Austro-Ungaria
s-au raliat viziunii lui Lechner, care a avut numeroși discipoli, activi la
Oradea: Komor Marcell, Jakab Dezső, Lőbll Ferenc, Bálint Zoltán şi Jámbor Lajos,
Rimanóczy Kálmán, Valer Mende, Vágó József. Astfel, Palatul Füchsl, Magazinul
de sticlărie Deutsch, Casa Adorjan, Palatul Ullman, Palatul Stern Miklos, Palatul
Vulturul Negru, Palatul Moskovits, Casa Róth sunt doar câteva clădiri
reprezentative pentru Secessionul orădean. Interesant este faptul că uneori
tranziția s-a făcut treptat, integrând elemente Art Nouveau în proiecte
eclectice, considerate reprezentative pentru istoria locului, în special de
factură gotică. Uneori, nu este foarte clar dacă intenția arhitectului a fost
de a desena o fațadă barocă sau Art Nouveau. Astfel, clădirile se integrează
firesc în peisajul urban, fără o puternică senzație de fractură în
mentalitățile epocii.
Din perspectiva acoperișurilor, au putut fi
folosite tipurile de învelitori uzuale la acel moment: ceramică și metal (zinc,
plumb, oțel). Nu prea multe s-au pastrat în cei peste o sută de ani de
existență ai clădirilor. Uneori, prin evidențierea fațadelor, învelitorile nu
sunt vizibile, ceea ce aduce acoperișul la simpla lui funcționalitate. Alteori,
acoperișul cu pantă mare permitea mansardarea, crearea de noi spații locuibile.
Folosirea ceramicii glazurate ca element decorativ de fațadă a avut la bază o
tradiție deloc neglijabilă într-un teritoriu unde țiglele pentru acoperiș erau
prelucrate în acest mod, ducând la o cromatică spectaculoasă. Balcoanele,
balustradele și alte elemente de construcție au fost realizate din fier
torsionat, pentru a căpăta aspectul vegetal prin care se identifică stilul Art
Nouveau. Aticurile festonate, ancadramentele, reliefurile de faţadă, grafica
grilajelor şi parapetelor pun în evidență o abundență de linii curbe şi
elemente vegetale. Tradiţia meşteşugărească transilvăneană în prelucrarea
artistică a fierului şi lemnului, ceramica de construcţie smălţuită, pictura murală,
mocazicul decorativ au introdus în stilul Secession mai ales elemente tipice de
broderie, de artă textilă, ca şi în cazul arhitecturii neo-româneşti de dincolo
de Carpaţi. Elementele acestui limbaj artistic pot fi găsite oriunde, în mod
surprinzător, inclusiv pe construcții mai vechi, neoclasice. Din fericire,
zonele istorice au fost foarte puțin ”contaminate” cu construcții ale
realismului socialist.
Palatul
Vulturul Negru
Palatul Vulturul Negru, monument de arhitectură în stil
Secession, poate fi considerat unul dintre simbolurile orașului Oradea; chiar a
căpătat în 2011 acest statut oficial. A fost construit în perioada 1907-1908 de
arhitecții locali Marcell Komor și Dezső Jakob, sub antreprenoriatul lui Ferenc
Sztarill, căruia i se datorează și alte clădiri importante din urbe, precum
Casa Poynar sau Hotelul Astoria. Cei doi arhitecți erau discipoli ai lui
Lechner Ödön, unul dintre pionierii stilului Secession în spațiul maghiar.
Proprietarii şi comanditarii complexului au fost doi avocaţi orădeni
evrei, dr. Kurländer Ede şi dr. Adorján Emil, personalităţi
marcante ale oraşului. De fapt, inițial primăria a fost cea care a dorit în
acel loc un hotel, dar după evaluarea costurilor pe un proiect anume, a
renunțat și a vântut terenul, cu clădirile existente, celor doi avocați.
Anterior, pe locul acestei clădiri s-a aflat palatul
Arborele Verde, care dispunea de o sală ce găzduia manifestările culturale și
politice din oraș, iar anterior un han de la 1714, chiar primăria orașului la
un moment dat. Hanul, transformat ulterior în hotel, a găzduit familia
imperială, pe Franz Joseph și Elisabeta de Bavaria.
Clădirea cu parter înalt și patru etaje este compusă din
două corpuri între care se găsește un pasaj vitrat cu acces spre două străzi,
unde au fost realizate fațade monumentale. Există și o a treia galerie, care
este însă doar pe parter. Se consideră că a fost folosită drept model galeria
Vittorio Emenuele II din Milano, la o scară ceva mai redusă, desigur. În
interiorul pasajului, se poate vedea un vitraliu în timpan, reprezentând un
vultur negru, devenit emblema ansamblului; acesta a fost realizat în 1909, în
atelierul orădean Neumann K. Într-un anumit punct al traseului, la intersecția
a două galerii, a fost construită o cupolă pe structură metalică.
La inaugurare, ansamblul multifuncțional format din
corpuri asimetrice cuprindea un cazino, hotel, birouri, restaurant, iar acum,
ca și atunci, reprezintă un loc important de întâlnire pentru orădeni, în
restaurante, cafenele și cluburi; aici funcționează de asemenea și o serie de
companii care și-au amenajat birouri. Hotelul cu 75 de camere a fost finalizat
în 1908, având două săli de spectacole, cofetărie, cafenea și magazine.
În cadrul complexului se mai găseau Banca Maghiară,
condusă de unul dintre proprietarii imobilului, apartamente, săli de spectacole
și reuniuni (sala mare a devenit apoi cinematograf). gust 1909), chiar un
cabaret denumit ”Bonbonniere”.
Pentru această lucrare au fost realizate mai multe
proiecte, asemănătoare ca structură, diferite doar ca ornamentație. Dacă
inițial erau prevăzute ornamente baroce, în ultima variantă au rămas
decorațiuni Art Nouveau, destul de reținute, cu motive florale, curbilinii,
vulturi și siluete umane, realizate din vopsea și, în câteva locuri, din ceramică.
În perioada 2014 – 2016 au fost realizate o serie de
lucrări de renovare menite să redea complexului strălucirea de altădată; în
afară de lucrări de consolidare, cele mai importante operațiuni au fost cele de
refacere a paramentului şi învelitorilor, a fațadelor exterioare, inclusiv a
elementelor ornamentale, respectând plastica originală și înlocuind tâmplăria
cu elemente similare celor de la începutul secolului trecut. Elementele
ceramice vopsite au fost curăţate, iar cele lipsă au fost înlocuite. Picturile
murale au reluat modelele originale, scoase la iveală și evauate de un
specialist. Învelitorile au fost schimbate, ca și sticla de deasupra pasajelor,
probabil cele mai spectaculoase elemente de arhitectură ale ansamblului, care
au avut de asemenea nevoie de consolidări structurale la zonele de șarpantă.
Casa scării pentru nivelurile superioare a fost închisă cu sticlă securizată pe
structură metalică, similar învelitorii pasajului. În paralel cu toate aceste
lucrări, s-a reabilitat şi sistemul de canalizare, pavajul interior (peste
1.300 mp) şi iluminatul arhitectural, suma investită de autoritățile locale, cu
ajutorul fondurilor europene, ridicându-se la circa un milion de euro.
Palatul Episcopiei Greco-Catolice
În august 2018, pe canalele de știri apăreau imagini cu
un incendiu în care era distrusă o altă clădire emblematică a Oradei, Palatul
Episcopiei Greco-Catolice. Clădirea, aflată în conservare, luase foc de la un
scurtcircuit, circa 1.300 m² fiind afectați de incendiu. Acoperișul a fost distrus,
ca și tavanul etajului 1. În prezent, se lucrează la reabilitarea clădirii.
Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost construit între anii 1903 și
1905, după proiectul arhitectului Kálmán Rimanóczy; s-a optat pentru un stil eclectic, în care predomină
goticul, dar cu elemente de romanic, baroc, rococo și Art Nouveau. Frontispiciu
este asimetric și foarte variat, poarta este flancată de două turnulețe, iar
colțul clădirii este marcat de un turn aparent, cu un acoperiș de formă conică.
În 1948, clădirea a fost transformată de comuniști în școală populară, iar
ulterior a devenit sediul Bibliotecii Județene. După căderea regimului
comunist, edificiul a fost retrocedat proprietarilor de drept, care au au
intrat însă în posesia lui abia în 2005-2006, pentru a începe reabilitarea.
Nu departe de palat se află Liceul Teologic Greco-Catolic
”Iuliu Maniu”, a cărui clădire a fost realizată în 1925 în stil neoromânesc,
sub coordonarea arhitectului slovac Anton Sallerbeck. Este considerată o
construcție remarcabilă, echilibrată și armonioasă, adaptată cerințelor
funcționale ale instituției de învățământ.