Palatul Cotroceni este un reper important în peisajul turistic bucureștean datorită istoriei acestui loc, cu personalități glorioase (domnitori, principi, regi și regine), dar și cu abuzuri asupra patrimoniului lăsat moștenire de aceștia. Poate că arhitectura ansamblului nu este una iconică, dar aceasta nu înseamnă că este lipsită de relevanță. Mai ales că aici funcționează în prezent Administrația Prezidențială, cu alte personalități asupra cărora nu ne vom da cu părerea, lăsând istoria viitoare să se pronunțe.
Istoria locului
În anii 1679 – 1681, domnitorul Țării Românești Șerban Cantacuzino ridica pe dealul Cotrocenilor un ansamblu mânăstiresc compus din biserică, chilii, case egumeneşti şi case domnești, construcții care au constituit practic cea mai importantă ctitorie a acestuia (a și fost înmormântat aici). Așezarea monahală era înconjurată inițial de ziduri masive, ca o mică cetate. Lucrările au fost supravegheate îndeaproape de domnitor, dar mai ales de fratele său, Mihai Cantacuzino, care avea studii de arhitectură la Padova – Italia.
Dealul Cotrocenilor, aflat atunci la limita zonei urbane a Bucureștiului (dacă se poate vorbi în acești termeni la acea dată), era un loc nu foarte prielnic locuirii. În pâlcurile de pădure rămase în zonă din vechii Codri ai Vlăsiei se ascundeau încă bande de tâlhari; Dâmbovița din apropiere ieșea deseori din matcă, iar gunoaiele aruncate pe malul râului și țânțarii erau o sursă inepuizabilă de boli și epidemii. Același Șerban Cantacuzino a construit în apropiere, pe la 1680, un dig și un mic lac de acumulare – în fond, un simplu iaz, care să mai stăpânească inundațiile, ceea ce a făcut ca zona Cotrocenilor să devină relativ dezirabilă pentru extinderea orașului pe direcția respectivă. Se spune că ctitoria mănăstirii a fost modul domnitorului de a mulțumi lui Dumnezeu pentru protecția oferită de pădurile locului în 1669, atunci când, în timpul unei revolte a boierilor la care a participat și el, a trebuit să se ascundă de furia unui predecesor la tron, Gheorghe Duca. Funcționarea ansamblului mânăstiresc era susținută de câteva moșii aflate în apropiere, de sate de robi și prăvălii sau alte lăcașuri de cult bucureștene închinate, care la rândul lor aveau venituri din diverse surse, inclusiv hanuri – de exemplu Hanul Șerban-Vodă.
Casele domnești au fost folosite apoi și de alți voievozi precum Constantin Brâncoveanu, Alexandru Vodă Ipsilanti, Nicolae Mavrocordat și Alexandru Moruzi, care le-au extins, întreținut și renovat constant. Moruzi (primul domnitor care și-a stabilit reședința la Cotroceni) chiar a construit o cișmea care capta apele unor izvoare, iar Ipsilanti a ridicat un chioșc precum cele de la Istanbul – acestea atrăgeau bucureștenii să vină aici la promenadă. Casele domnești, chiliile, pivinița mare (care uneori devenea și temniță) au avut de suferit în timpul unor incendii din 1787 și 1804, respectiv în timpul cutremurului din 1738. În 1821, Mănăstirea Cotroceni a devenit centrul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, iar după Revoluția de la 1848 au fost încarcerați aici numeroși participanți la acest eveniment.
În 1862, Alexandru Ioan Cuza decide transformarea şi refacerea caselor domneşti pentru a corespunde cerinţelor unei reşedinţe princiare moderne, în contextul în care erau secularizate averile mânăstirești, deci și posesiunile mănăstirii de la Cotroceni. Dar epoca de glorie a Palatului Cotroceni începe abia după 1866, când proaspătul domnitor Carol I îşi stabileşte aici reşedinţa de vară – cel puțin până la finalizarea Peleșului de la Sinaia. Sunt păstrate pivnițele vechi, iar pe vechile fundații sunt ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea noi clădiri în stil eclectic francez, cu ajutorul arhitectului preferat, Paul Gottereau. Acesta a fost autorul multor proiecte monumentale din perioada monarhiei, precum Palatul CEC, Biblioteca Centrală Universitară București, Muzeul de Artă din Craiova, Palatul Marincu din Calafat ș.a. Lucrările de la Cotroceni erau proiectate de fapt pentru găzduirea nepotului lui Carol I, viitorul rege Ferdinand, care urma să locuiască aici împreună cu soția sa. Deşi construcţia efectivă a palatului a durat doar doi ani, amenajarea lui, decorarea interioarelor şi transformările succesive s-au întins pe parcursul mai multor decenii, între 1893 şi 1938, iar iniţiatoarea şi inspiratoarea celor mai ample lucrări a fost Regina Maria – aşa cum s-a întâmplat şi la Balcic, Pelişor sau Bran. Viitorul cuplu regal, Ferdinand și Maria, s-au mutat practic în 1896. Aici a fost semnat, în 1918, nefericitul tratat cu Puterile Centrale, cunoscut sub numele de ”Pacea de la București”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, asemeni multor edificii regale, şi Palatul Cotroceni a căzut într-un con de umbră, funcţionând ca Palat al Pionierilor între 1950 şi 1976. Din acea perioadă datează o serie de distrugeri irecuperabile: după ce a fost golit de mobilier și obiecte de artă, finisajele i-au fost deteriorate, aici desfășurându-se activități cu totul improprii (aeromodelism, dansuri, laboratoare de chimie etc.). Salonul norvegian, respectiv budoarul reginei, devenise… sala de poveşti a pionierilor. Câteva fotografii ale epocii comuniste imortalizează creativitatea pionierilor români care nu au găsit alt suport direct pentru desene decât pardoselile, unele dintre ele extrem de valoroase.
Adevărul este că palatul a trebuit să suporte două cutremure majore, cel din 1940 şi cel din 1977. Deloc surprinzător, cel mai bine s-au păstrat după aceste cataclisme încăperile realizate cu mult lemn, precum biblioteca de la 1893, în stil francez (este cunoscută flexibilitatea lemnului). Abia după cutremurul din 1977, autoritățile comuniste au demarat lucrări de restaurare, în vederea amenajării aici a unei reşedinţe de protocol. Lucrările (ce au durat aproximativ 10 ani şi au fost coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu) au vizat în special etajul al doilea, serios afectat, precum și o serie de camere, care au fost reamenajate într-un stil mai mult sau mai puţin conform cu situaţia iniţială. De pildă, apartamentul lui Ferdinand, distrus de cutremur în 1977, a fost refăcut, la sugestia lui Ceauşescu, în stil Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea (dormitorul). Tot atunci a fost ridicată o aripă nouă, în care astăzi funcționează Administrația Prezidențială. Biserica pe care o vedem acum este cea reconstruită începând cu 1996, deoarece lăcașul de cult original fusese demolat în 1984. În fine, din 12 iulie 1991 în aripa veche a Palatului Cotroceni s-a organizat Muzeul Naţional Cotroceni, aflat în subordinea Ministerului Culturii, edificiu deschis publicului larg.
Eclectism și neoromânesc
Palatul princiar a fost proiectat, așa cum am spus, în stil eclectic de inspirație franceză, specific acelei perioade când, sub Napoleon al III-lea, arhitectura Parisului se transforma sub indicațiile prefectului Georges-Eugène Haussmann. Scara holului de onoare, din marmură italiană, a fost abordată în stilul Operei Garnier din Paris.
Eclecticul proiectului a evoluat diferit, totuși, atunci când a fost vorba despre amenajările interioare, deoarece în scenă a intrat, la 1893, Principesa Maria, viitoarea regină. Arhitectul Paul Gottereau a respectat dorinţa prinţesei Maria ca fiecare interior să aibă un stil aparte (eclectic, neobaroc, neorenascentist). Adeptă a stilului Art Nouveau, Maria, devenită regină în 1914, a continuat să intervină direct în amenajarea mai multor saloane, pe care le-a transformat radical. De asemenea, dormitorul său a fost refăcut în stil bizantin combinat cu elemente celtice, fiind decorat cu o mare pictură în ulei realizată de sora reginei, Marea Ducesă de Hessa. În toată această varietate de stiluri, doar sufrageria, cabinetul de lucru şi dormitorul regelui Ferdinand au rămas neschimbate, evidenţiindu-se printr-o simplitate spartană.
Pot fi remarcate, de asemenea, și o serie de contribuții pur autohtone, precum amenajările în manieră neoromânească realizate de unul dintre creatorii stilului, arhitectul Grigore Cerchez – aceasta, însă, după Primul Război Mondial. În 1925 – 1927, Cerchez a refăcut aripa nordică a palatului, adăugând o sală mare și două foișoare cu coloane. Unul dintre foișoare este o replică a Foișorului lui Dionisie Bălăcescu de la Mănăstirea Horezu, considerat un reper în arhitectura brâncovenească, ce a stat la baza stilului neoromânesc. Deschis pe trei laturi, cu coloane și o scară bogat ornamentate, foișorul aduce sculptura în piatră la un nivel artistic nemaiîntâlnit până atunci în spațiul românesc, datorită măiestriei unui anume Iosif, meșter pietrar din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Calcarul a primit motive variate, de la lujeri, acante și caneluri, la acvile și motive zoomorfe (zimbrul); se spune că egumenul Dionisie ar fi anticipat cumva unirea țărilor românești, imprimând pe balustrada scării stemele principatelor Muntenia și Moldova. Toate aceste elemente de la Horezu se regăsesc și la Cotroceni, chiar extinse la nivelul balustradei de la o terasă. La baza scării se mai află o arcadă bogat ornamentată, iar ferestrele au ancadramente din piatră decorate, de asemenea, cu motive geometrice și vegetale. Foișorul de la Cotroceni este acoperit cu țiglă, spre deosebire de cel de la Horezu care, momentan, are o învelitoare metalică (inițial era însă din șindrilă). În cinstea arhitectului român, salonul neoromânesc construit de el, care mai poartă numele de Salonul Alb, este denumit și Salonul Cerchez.
Ansamblul arhitectural de la Cotroceni are învelitori metalice în cea mai mare parte, așa cum a fost prevăzut inițial. Din epoca aceea s-au păstrat documente care atestă implicarea firmei bucureștene Geiser, prin furnizarea de piese de tinichigerie predimensionate – burlane, rigole, lucarne, coșuri, coame etc. Ornamentele de coamă și de streașină, extrem de elaborate și spectaculoase, sunt din zinc, iar în zonele de câmp au fost montate elemente metalice tip solzi, cele mai multe din oțel zincat. Acest detaliu este foarte important; datând de la renovările din anii 1979 – 1984, solzii de oțel zincat au ruginit în timp și periodic au fost necesare lucrări de înlocuire, respectiv de refacere a structurii acoperișului. Nici ornamentele, doliile și sistemele pluviale de zinc nu au fost scutite de degradare, acestea erodându-se și deformându-se de-a lungul deceniilor. Parazăpezile, de asemenea, au fost afectate de condițiile meteo, iar o parte din olanele de pe corpurile acoperite cu ceramică s-au spart. Drept urmare, în mai multe zone apa șiroiește pe pereți, ducând la degradarea fațadelor. În ultimii ani au fost montate niște instalații de degivrare, dar acestea nu pot opri ritmul accelerat al deteriorărilor. Din presa zilelor noastre aflăm că administrația prezidențială a prevăzut efectuarea unor lucrări ample de reparație, iar pentru aceasta s-au făcut inspecții și scanări cu ajutorul dronelor, pentru întocmirea documentației de renovare. Așteptăm cu interes demararea lucrărilor de renovare care nu mai pot fi întârziate prea mult timp.