Muzeele etnografice sunt importante prin faptul că reușesc să conserve atât patrimoniul ca atare, cât și tradițiile, respectiv unele tehnici de lucru folosite pentru realizarea artefactelor culturale expuse. În cazul Parcului Etnografic ”Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, putem vedea gospodării țărănești transilvănene, biserici, dar și construcții rurale cu utilizări tehnice sau de altă natură – o piuă de ulei, o dugeană de joc, o troiță etc. Multe dintre ocupațiile acelor vremuri au dispărut, dar nu ne putem stăpâni admirația pentru modul în care oamenii s-au adaptat, în tehnicile de construcție, la resursele locale.
În 1922 începea să funcționeze la Cluj-Napoca primul muzeu etnografic din România, înființat la inițiativa Consiliului Dirigent al Transilvaniei și dezvoltat apoi de Fundația ”Principele Carol”. Primul director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei a fost, între 1922 și 1948, Romulus Vuia, cel care a dat și numele actualului parc etnografic. Instituția și-a desfășurat activitatea de cercetare și strângerea de artefacte în diverse clădiri clujene – fostul Muzeu de Arte și Meserii, apoi fostul Muzeu de Relicve, ulterior clădirea Cazino din Parcul Public al orașului, pentru ca între anii 1940 și 1945 să se afle într-un refugiu la Sibiu, date fiind condițiile politice și istorice de atunci. Din 1957, i-a fost alocată clădirea istorică ”Reduta”, aflată nu departe de centrul orașului, care a fost restaurată și adaptată acestei activități; aici funcționează și astăzi, reprezentând una dintre cele mai importante instituții de gen din țară.
Ca secție a Muzeului, în 1929 Romulus Vuia a înființat și un parc etnografic; pe cele 75 de hectare alocate au fost reconstruite gospodării țărănești, unele dintre ele fiind locuite de țărani care își desfășurau activitatea lor tradițională. Această idee a fost aplicată și în cazul Muzeului Național al Satului din București, ceea ce ar fi însemnat ca proiectul să fie mai autentic, având și valențe sociologice. Al Doilea Război Mondial a distrus mare parte din construcțiile parcului etnografic, dar începând cu 1956 s-a decis o refacere a lui, de data aceasta pe alte criterii științifice, așa cum se proceda pe plan european. Inițial trebuiau să fie înființate patru sectoare tematice: gospodării și monumente de arhitectură, instalații și ateliere țărănești, un sector etnobotanic (artefacte dedicate agriculturii) și unul etnozoologic (construcții pastorale). Din păcate, reorganizarea s-a limitat la expunerea de gospodării diverse și instalații tehnice, suprafața fiind și mult restrânsă – 16 hectare.
Există așadar un prim sector cu instalaţii şi ateliere ţărăneşti din secolelor XVIII-XX, care ilustrează tehnicile tradiţionale de prelucrare a lemnului şi a fierului, de obţinere a aurului, de prelucrare a ţesăturilor de lână, a lutului, a pietrei, de măcinare a cerealelor şi de obţinere a uleiului comestibil. Cel de-al doilea sector include locuințe ţărăneşti tradiţionale din zone etnografice transilvănene distincte, unele dintre ele chiar de secol XVII, echipate cu întregul inventar gospodăresc necesar.
Reprezentarea actuală este destul de largă din perspectiva zonelor etnografice: Câmpia Transilvaniei, Maramureș, Oaș, Zarand, Năsăud, Munții Apuseni, Bran, Bistrița, Mureș etc. Astfel, sunt prezentate 13 gospodării cu 90 de construcții anexe, 34 de instalații, 5 case-atelier, 3 biserici, o poartă de cimitir și alte exponate care însumează 200 de obiective.
Anul trecut au fost reabilitate, cu ajutorul unor fonduri puse la dispoziție de Institutul Național al Patrimoniului, mai multe acoperișuri ale complexului muzeal – proiect care este prevăzut a continua până în 2027. Pentru aceasta, au fost solicitate echipe de meșteri specializate în montarea de șindrilă (draniță) și stuf. De șindrilă au avut nevoie Joagărul din Botiza, Piua Gladna – Timiș, Atelierul de rotărie de la Ieud, Fierăria din Rimetea, Șura și piua de ulei de la Herapia, gospodăriile din Berbești, Mărișel și Telciu. Stuful a fost utilizat pentru Gospodăria din Geaca și construcțiile auxiliare din Sucutard, sate în care acest material local era frecvent utilizat pentru acoperișuri.
Așa cum ne arată specialiștii muzeului, înlocuirea șindrilei era necesară deoarece învelitorile s-au degradat semnificativ în urma trecerii timpului și, desigur, a factorilor de mediu externi. Impermeabilitatea trebuie să fie completă, pentru a evita degradarea obiectelor de patrimoniu din interioare și chiar structurile acestor construcții, care și ele sunt vulnerabile la umiditate și variații de temperatură, multe fiind realizate din lemn, fibre vegetale, argilă, nuiele sau chiar mușchi uscat. Chiar dacă aceste învelitori se degradează diferențiat (mai sunt și zone păstrate în stare bună), atunci când există probleme serioase trebuie înlocuite complet, pentru ca protecția oferită să fie integrată, fără puncte slabe.
Tipică pentru Câmpia Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este casa din satul Geaca, judeţul Cluj. Dată fiind lipsa pădurilor, oamenii construiau atunci folosind lemn doar pentru structuri; pereţii erau clădiți din nuiele împletite printre pari, peste care se lipea lut. Lacurile din zonă reprezentau o sursă permanentă de trestie, pe care localnicii o legau în snopi (jupi) așezați și bătuți pe structura acoperișului. Fumul sobei era evacuat în tindă și, întâlnind în cale un paravan din lemn lipit cu lut (corlan), nu transporta scânteile către acoperișul ce se putea aprinde foarte ușor. Gospodăria mai cuprinde o şură de cereale, un grânar (găbănaş), un coştei pentru păstrarea porumbului, poiata pentru vite, coteţul pentru porci, cel pentru păsări, groapa pentru cartofi şi o fântână cu cumpănă – toate acestea sunt realizate preponderent din nuiele. Acoperișurile întregii gospodării au fost renovate în 2022.
Biserica din Petrindu, datând de la începutul secolului al XVIII-lea, este reprezentativă pentru bisericile din lemn transilvănene greco-catolice inspirate atât din tradiția ortodoxă veche (naosul rectangular), cât și din arhitectura cultă occidentală (turla cu patru turnulețe, ferestrele rotunjite). Valoarea lăcașului de cult este dată nu doar de vechime și arhitectură, ci și de pictura interioară foarte bine păstrată, realizată la 1835 de un zugrav faimos, Dimitrie Ispas din Gilău.
Piua de ulei din Herapia este o construcție de secol XIX, acoperită cu șindrilă de 50 cm ”nehorjită”, adică nescobită cu horjul – un instrument specific șindrilarilor. Învelitoarea de peste 200 mp a fost refăcută anul trecut de către o echipă de meșteri din Săliștea de Sus (Maramureș), care au păstrat această tehnică tradițională din tată în fiu. Șura propriu-zisă este din Herapia – Hunedoara, iar piua care era trasă de cai a fost adusă dintr-un sat învecinat, Mintia. Acest gen de instalație era extrem de importantă pentru niște comunități care se bazau pe producția locală de ulei (de in, cânepă, floarea-soarelui, bostan) pentru a traversa numeroasele și severele zile de post ortodox. Era o activitate destul de laborioasă, în care semințele erau decorticate cu piua sau roata trasă de cai, cernute, măcinate, amestecate cu apă și abia la urmă presate în teasc pentru extragerea uleiului. Mecanismele instalației trebuiau realizate dintr-un lemn dur, deci s-a optat pentru esența de fag.
Casa de olar din Josenii Bârgăului (Bistrița-Năsăud) a fost adusă în muzeu împreună cu anexele sale, dar ea este semnificativă nu atât prin prisma ocupației proprietarului, ci prin faptul că aparținea unei comunități de la granița Imperiului Austriac, cu oameni liberi, mai înstăriți decât iobagii. Aici era și un centru important de ceramică neagră, nesmălţuită, care a prosperat până după cel de Al Doilea Război Mondial. Sătenii erau agricultori, dar practicau și olăritul în perioadele neaglomerate cu munci agricole. Tehnicile de olărit erau păstrate din epoci imemoriale, în care vasele de lut erau lustruite cu o piatră și apoi arse în cuptoare tronconice. Casa este construită pe fundație de piatră, cu structură de lemn, finisată cu lut și acoperită cu șindrilă – o casă de oameni înstăriți la acea vreme.
O situație similară este cea a casei de olar din Leheceni – Bihor. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și construită din bârne de stejar, aceasta este totuși ceva mai simplă, de dimensiuni mai mici – prispă, tindă, încăpere de locuit şi cămară, care a fost transformată în atelier de olărit. Vasele de ceramică roșie erau simple atunci, olarii de aici nefiind decât agricultori care făceau această meserie în așa-zisul ”timp liber”, profitând de calitatea lutului din lunca Crișului Negru. Uneori le încărcau în căruțe cu paie și le vindeau la târg pentru bani sau cereale, fapt pentru care tot mai mulți ajunseseră să se îndeletnicească cu acest meșteșug. În timp, vasele ceramice de Leheceni au devenit mai rafinate și au rămas relativ cunoscute până în zilele noastre. Trebuie remarcat că, în ciuda cunoștințelor pe care le dobândiseră în arderea lutului, sătenii preferau să își acopere casele cu șindrilă și nu cu țiglă…
Învelitori de țiglă ceramică găsim la gospodăria din satul Jelna – Bistrița-Năsăud, datată 1789. Este, cumva în mod firesc, casa unor sași – colonizaţi aici în secolul al XII-lea, din zona Rinului Inferior. Structura este din bârne masive de stejar, iar planul casei este destul de asemănător cu cel al caselor maghiare și românești, cu deosebirea că incintele sunt mai mari. Aceleași materiale au fost folosite și pentru anexe – cămară, şopron, şură, fânar, coteţe etc.
Casa de cioplitor în piatră din Almașul Mare (Alba) a fost construită inițial în sec. al XVIII-lea din bârne rotunde de fag acoperite cu lut, iar șarpanta cu pantă abruptă a fost acoperită cu paie de secară presate prin călcare. Este de fapt o casă-atelier, cu încăpere de locuit, cămară și o prispă, iar la exterior a fost reamenajată și o anexă, cu același tip de acoperiș pe rude de mesteacăn. Interesant este faptul că toate aceste construcții se executau doar cu cuie de lemn. Există mai multe case de acest fel conservate atât în zona originară, cât și în alte muzee etnografice din țară. Familia care locuia aici trăia din cioplitul pietrei pentru a face lespezi pentru plăcinte şi ţesturi pentru copt pâinea, folosite de locuitorii din valea Mureșului. Toate aceste ocupații și meșteșuguri au dispărut treptat, astfel că după Al Doilea Război Mondial nu mai existau. O serie de unelte și lespezi sunt expuse în tinda casei.
Casa din Spermezeu (Bistrița-Năsăud) este o achiziție recentă a muzeului, fiind donată de Preasfințitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, care s-a născut în această localitate. Deși a fost construită inițial în perioada interbelică, este destul de reprezentativă pentru arhitectura rurală a zonei respective, fiind dotată cu mobilier tradițional care include război de țesut, ladă de zestre,leagăn de copil ș.a.m.d. În Spermezeu mai existau patru asemenea case tradiționale și toate au fost donate unor instituții muzeale din țară. Alături de casă, a fost amplasată și o șură din lemn, parțial din piatră, cu uși largi, bogat ornamentate. Ambele construcții sunt acoperite cu șindrilă, foarte interesant fiind modul continuu în care au fost abordate de meșteri zonele de coamă și de dolie.