Părăsite sau înstrăinate în mare parte de către proprietari în ultimele decenii, edificiile săseşti din sudul Transilvaniei au început să fie revalorizate, devenind o miză importantă din perspectiva păstrării patrimoniului arhitectural autohton. Vorbim de case, clădiri de locuinţe sau administrative, şcoli şi biserici – inclusiv, sau mai ales, cele fortificate în decursul Evului Mediu.
Părăsite sau înstrăinate în mare parte de către proprietari în ultimele decenii, edificiile săseşti din sudul Transilvaniei au început să fie revalorizate, devenind o miză importantă din perspectiva păstrării patrimoniului arhitectural autohton. Vorbim de case, clădiri de locuinţe sau administrative, şcoli şi biserici – inclusiv, sau mai ales, cele fortificate în decursul Evului Mediu.
Părăsite sau înstrăinate în mare parte de către proprietari în ultimele decenii, edificiile săseşti din sudul Transilvaniei au început să fie revalorizate, devenind o miză importantă din perspectiva păstrării patrimoniului arhitectural autohton. Vorbim de case, clădiri de locuinţe sau administrative, şcoli şi biserici – inclusiv, sau mai ales, cele fortificate în decursul Evului Mediu. Unice prin trăsături, de la planuri şi decoraţiuni până la urbanistica obţinută, ele sunt privite cu interes nu doar de autorităţi sau de piaţa imobiliară locală, ci şi de organizaţii sau potenţiali investitori din spaţiul german, care redescoperă acest patrimoniu şi vor să îl revitalizeze. Este firesc, fiind vorba despre cea mai bogată zonă de arhitectură medievală rurală din Europa, precum și de zone urbane medievale foarte bine păstrate, încă locuite sau utilizate în diverse scopuri, altele decât cele muzeistice.
Revitalizarea trebuie făcută însă în spiritul tradiţiei central europene, cu particularităţile locale, având ca primă grijă conservarea pe cât posibil a arhitecturii şi materialelor originale. Pentru renovarea acoperişurilor, de exemplu, este agreată ţigla ceramică sub formă de solzi, ca element specific, aspect menţionat în recomandările organizaţiilor dedicate acestei activităţi. Refacerea șarpantei, mansardarea, instalarea de ferestre de mansardă sau lucarne, reabilitarea frontoanelor trebuie să ţină cont de particularităţile acoperişului: forme, pante, calcane, aticuri, streşini etc.. Detaliile constructive, nu foarte complicate în fond, sunt explicabile practic, empiric, dar şi istoric, deoarece comunitatea săsească are o poveste proprie, de multe sute de ani; iată de ce orice intervenţie asupra clădirilor la care ne referim necesită informaţii despre contextul în care au apărut şi au evoluat.
O comunitate privilegiată
Saşii din Transilvania sunt urmaşi ai germanilor aduşi aici de către regii maghiari, cu precădere între secolele al XII-lea şi al XIV-lea, pentru apărarea graniţelor regatului, proces petrecut în toată această parte a Europei, din arcul Carpaților până în nord, în Ţările Baltice. Sosiţi din diverse regiuni (Renania-Saxonia, ori Flandra, aşa cum arată documentele vremii), ei au devenit o comunitate, unitară ca limbă şi obiceiuri, şi unul dintre cei mai importanţi factori economici şi administrativi. Avantajul major a fost seria de privilegii pe care le-au obţinut şi le-au păstrat, statutul juridico-economic pe baze etnice care le-a permis o dezvoltare de execepţie. Constituiţi în Universitatea Naţiunii Săseşti (Universitatis Nationes Saxonicae), ei au avut administraţie şi jurisdicţie proprii, dreptul de a-şi alege singuri reprezentanții și preoţii, scutire de vamă, dreptul de a organiza târguri, toate acestea în schimbul unor contribuţii la eforturile militare maghiare de apărare a graniţelor, anumite taxe şi „obligaţia de găzduire” a regelui – de 3 ori pe an. Privilegiile au început cu „Bula de Aur” emisă de regele Andrei al II-lea în 1224 (16 articole care prevedeau constituirea „pământului crăiesc”) şi au fost menţinute, nu fără eforturi şi rezistenţă la presiunile maghiarilor şi românilor, până la reformele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Reforma religioasă (luteranismul în primă fază), primită fără dificultăți, a fost de asemenea unul dintre elementele care au catalizat dezvoltarea economică și culturală a burgurilor germane. Istoria consideră aceste condiţii de colonizare, care au fost reconfirmate de 22 de ori, ca pe cele mai avantajoase din Europa Centrală şi de Est.
Astfel au apărut în Evul Mediu bisericile săsești în stil romanic, transformate ulterior cu elemente gotice sau baroce, fortificațiile militare în jurul bisericilor din mediul rural, care trebuiau să se opună atacurilor otomane și tătare, în definitiv orașe precum Sibiu, Brașov, Mediaș, Sighișoara, Sebeș și multe altele, care s-au dezvoltat diferențiat, în funcție de rolul administrativ pe care l-au căpătat. Așa au apărut numeroasele sate tipic săsești, cu un farmec aparte care încă persistă, deși au fost părăsite de cei care le-au construit.
Interesant este faptul că, până la Iosif al II-lea, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, în oraşele săseşti nu puteau fi proprietari de locuinţe decât saşii, celelalte etnii nefiind agreate. Încercări existaseră de-a lungul timpului – încă din 1625 nobilii și secuii întocmiseră un document prin care să li se permită acest lucru, dar, la presiunea sașilor, principele Transilvaniei a fost nevoit să respingă cererea. Abia din 1781 maghiarii şi românii au putut să locuiască în oraşele acestora şi să îşi construiască locuinţe stabile. Bineînţeles, amprenta germană, netulburată timp de sute de ani, a fost definitorie pentru modul în care au fost organizate și construite aceste localități, iar noii veniți şi-au construit casele, bisericile sau şcolile după un tipar aproape impus, sub supraveghere imperială. Excepțiile baroce, renascentiste, Secession, au fost contribuții comune ale sașilor deschiși către nou și ale celorlalte etnii. Iarăși un lucru interesant pentru istorici și arhitecți este modul particular în care fiecare meșter sau constructor a rezolvat o problemă tehnică, dată fiind depărtarea considerabilă de sursele originale de inspirație, aflate în Occident.
Urban-rural
Clădirile marilor orașe au fost tributare în bună măsură caracterului militar al acestora, majoritatea fiind solide, simple, inițial cu acoperișuri în două ape și calcan, așa cum se poate observa în piețele mari din Sibiu și Brașov. Doar casele comercianților erau ceva mai elaborate, lucru obținut în special prin forma acoperișului. Gravurile din epocile timpurii ne arată învelitori din șindrilă, cel mai accesibil material la acel moment. Ulterior, mai ales de la industrializarea progresivă din ultimele două secole, țigla ceramică a devenit omniprezentă, practic un leitmotiv al construcțiilor săsești. Sibiul sau Sighișoara sunt încă fiefuri ale producției de țiglă ceramică, având în spate o tradiție de sute de ani. Nu pot fi omise galeriile și bolțile apărute în contextul goticului, folosite de negustorii și meșteșugarii care își etalau mărfurile în piețe. Breslele, foarte importante pentru societatea medievală transilvăneană, aveau un cuvânt greu de spus în modul cum au fost structurate aceste orașe, atât pentru faptul că ei erau practic șefii șantierelor, cât și pentru faptul că dețineau clădiri proprii prin care doreau să își etaleze măiestria și prosperitatea. Sașii erau, fără îndoială, cei mai buni dulgheri, pietrari, zidari, țiglari, geamgii etc. și lucrau nu doar în orașele proprii, ci în toată regiunea, chiar dacă arhitectura lor avea un caracter preponderent comunitar.
Când ne referim la o casă săsească rurală, avem deja în minte acea casă masivă din cărămidă, tip vagon, cu front stradal de care este alipită intrarea în curte, cu porţi înalte care feresc de orice privire indiscretă și, bineînțeles, acoperișuri din țiglă, de cele mai multe ori în două ape. Frontoanele, pivnițele și alte elemente sugerează influențe francone și renane, iar adăugirile decorative ulterioare arată influențe barocului și neoclasicului. Planul liniar era întregit de grajduri și anexe, respectiv șura pentru depozitarea diferitelor produse agricole sau atelaje. Istoricii sunt de părere că acest tip de construcţie, specific Europei Centrale și Apusene, a apărut abia la jumătatea secolului al XVIII-lea, desigur sub influenţa arhitecturii din spaţiul german, cu care saşii au avut totuși o legătură continuă, şi sub presiunea autorităţilor austriece, care au impus ordinea proprie și s-au opus folosirii materialelor inflamabile pentru a preveni propagarea incendiilor. Până atunci, saşii preferaseră să îşi construiască locuinţele din bârne, împletituri de nuiele și lut, șindrilă și stuf, iar bisericile şi cetăţile din piatră şi cărămidă. Influențele categorice (zidirea, porțile masive, străzile bine trasate) au venit dintre mediul urban, ceea ce este iarăși un aspect important. Casele care încă se păstrează impresionează prin structurile solide ale șarpantelor, demonstrând măiestria deosebită a dulgherilor sași. Șurele (din germanul ”schur”), și ele acoperite cu țiglă, deși sunt anexe, ating dimensiuni și deschideri impresionante, rămânând modele de inventivitate și cunoaștere a materialului.
Centrul comunităţii era constituit de cele câteva instituţii importante (biserica, şcoala şi primăria), dar la fel de bine a funcționat o instutuție internă, cea a ”vecinătății”, apărută în orașe și apoi preluată în mediul rural. Prin aceasta, se definea apartenența la comunitate, fie că membrii ei foloseau apa de la aceeași fântână, locuiau pe aceeași stradă sau făceau de gardă împreună în timpul nopții. Ei își construiau împreună casele, își împărtășeau experiențele, aveau grijă de cei aflați în dificultate, se îmbrăcau similar și se diferențiau de alții. Este și secretul senzației de ordine, utilitate și grijă pentru comunitate pe care îl trăiești trecând pe o stradă săsească.