Șița, dranița sau șindrila din lemn de rășinoase reprezintă o serie de denumiri tradiționale pentru unele dintre cele mai vechi tipuri de materiale folosite îndeosebi la învelitorile acoperișurilor. Aria de răspândire a acestora pe teritoriul țării este una largă, din Maramureș până în Muntenia, datând încă din timpul arhitecturii vernaculare.
Diferențierea dintre șiță, draniță și șindrilă este dată de dimensiunile componentelor și, ocazional, de forma acestora. Astfel, lungimea elementelor de șiță este cuprinsă între 30 și 50 de centimetri, a celor de șindrilă este cuprinsă între 40-60 de centimetri, în timp ce dranița poate ajunge până la o lungime de 80 de centimetri. Șindrila se regăsește cu precădere în Ardeal și Muntenia, într-o variantă cu elemente ceva mai scurte și mai late, în timp ce dranița (ce reprezintă de fapt o șindrilă mai lungă) este foarte comună zonei Moldovei. Șița, cea mai scurtă și subțire dintre acestea, este regăsită în general la sud de Vrancea. Varietatea învelitorilor de lemn nu se oprește aici însă; pe lângă cele deja enunțate, regăsim în afara spațiului românesc șindrilă finlandeză (mai lungă decât cea obișnuită), sau americano-canadiană, în acest caz organizația Cedar Shake & Shingle Bureau fiind cel mai mare producător mondial din zilele noastre.
Din punct de vedere etimologic, termenul de șindrilă este unul de proveninență germană (schindel) și, la fel ca mulți alți termeni, a fost adoptat de către tâmplarii și dulgherii români de la meșterii nemți ai acelor vremuri. Denumiri asemănătoare întâlnim și în engleză – shingle, în cehă – sindel, în maghiară – zsindely sau în greacă – schiza.
Producerea și prelucrarea șindrilei
Realizarea șindrilei ține de alegerea uneia dintre esențele lemnoase disponibile în terioriu, precum esența de molid, brad, castan, stejar sau salcâm, esențe întâlnite în Europa, sau cedru roșu/alb și alte tipuri de rășinoase specifice continentului american. Prima etapă a procesului de prelucrare o reprezintă așadar alegerea copacului potrivit și debitarea acestuia în calupuri care să permită predimensionarea șindrilei. În acest proces este important momentul recoltării materialului lemnos, fiind recomandat sezonul rece, deoarece este un moment în care copacii nu sunt în sevă. Șindrila este produsă prin despicarea lemnului pe fibră sau prin debitare mecanică. În spațiul românesc, procedeul tradițional conține despicarea materialului pe fibră, oferind lemnului o durată de viață mai lungă. După despicare, produsul brut de șindrilă este prelucrat de către meșterul șindrilar, ce va realiza produsul finit. Un detaliu extrem de important în definitivarea produsului îl reprezintă teșirea șindrilei la capătul vizibil. Acest procedeu poate fi exectuat și el manual sau mecanic, în urma lui șindrila având la capătul vizibil al acesteia diverse forme. Cea mai cunoscută dintre ele este denumirea de „cioc de rață”, fiind specific șindrilei locale.
În ceea ce privește realizarea draniței, aceasta este confecționată exclusiv din lemnul de molid, fiind unul de rezonanță. Molidul este tăiat la lungimi convenabile și scos din pădure, iar mai apoi în atelier este secționat în bucăți ce au dimensiuni cuprinse între 40 și 80 de centimentri, în funcție de cât de lungă va fi dranița. Butucul este apoi crăpat în așa fel încât bucățile rezultate să aibă o lățime de 10-12 centimetri. Urmează şpanul, o procedură prin care se dimensionează dranița, urmând apoi a fi prelucrat fiecare element în parte cu ajutorul unui instrument numit cuțitoaie (lamă metalică cu mânere), cu care este realizată la un capăt forma finală de tip cioc de rață. Un aspect important este crăparea lemnului pentru draniță atunci când este verde, pentru a putea pune solzii la teasc, unde sunt supuși un proces de uscare lentă ce poate atinge chiar și doi trei ani. Odată uscată, dranița este depozitată timp de câteva luni într-o groapă de pământ unde se toarnă lapte de var, timp în care rezistența acesteia crește considerabil având ulterior o durată de viață cu cel puțin 10 ani în plus.
Punerea în operă
Anvelopanta de şiţă poate fi pusă în operă în trei sau mai multe straturi. Modelul de şiţă propus este despicat şi prelucrat manual, se montează în cinci straturi, dimensiunile cele mai întâlnite fiind de 80 x 30 x 5 mm. Fiecare element despicat necesită minimum opt treceri cu cuțitoaia până să devină material finit.
Elementele de şiţă necesare închiderii unei şarpante sunt: şiţă de câmp, şiţă de coamă, şiţă de streașină, şiţă de dolie. Se montează cu cuie din inox sau dublu zincat (cu cui ascuns) pe o suprafaţă de scândură aşezată cu pauze de 4 cm. Această distanţă între scândurile suport are rol de asigurare a unei bune ventilîri a şiţei, folosind în acelaşi timp şi la execuţie pentru ancorarea platformei de montaj. Sub suprafaţa de scândură suport a şiţei se lasă un strat de minimum 5 cm pentru ventilarea anvelopantei. Folosind şiţa la şarpante cu înclinaţii specifice, această scândură suport este de fapt şi astereala şarpantei.
Şiţa trebuie tratată antibacterian şi ignifug în bazine speciale cu substanţe omologate. La finalul punerii în operă, se aplică un baiț pe bază de ceară în diferite nuanţe. Acest tratament final va fi reluat după ani de zile, în momentul în care materialul lemnos al şiţei o va cere.
Învelitoarea astfel executată, montată, tratată şi cu o întreținere adecvcată, poate avea o viaţă de minim 60 ani.
În concluzie, argumentele pentru care practicarea acestor tipuri de învelitori nu ar trebui trecută cu vederea în practică de arhitectură contemporană sunt direct legate de următoarele avantaje:
– Încărcări mai mici ale acoperișului datorate greutății scăzute a elementelor (șindrila este incomparabil mai ușoară decât o învelitoare de țiglă de exemplu, fiind astfel o varianta mult mai economică la structura de rezistență a casei; acest lucru poate reprezenta un plus în cazul amplasării în zone cu risc seismic ridicat);
– Este un bun izolator termic și fonic (totuși, pentru confort maxim, se recomandă montarea de izolație între căpriori);
– Nu este dependentă de temperatură (rămâne flexibilă la temperaturi scăzute și nu are variații dimensionale la temperaturi mari);
– Este rezistentă indiferent de zona unde este amplasată casa – munte, mare, sat, oraș; în cazul unor defecțiuni, pot fi făcute reparații locale;
– Este un material natural și sustenabil.