Localitățile actualei Germanii, dar și ale întregului spațiu central-european aflat sub influența acesteia, au ceva specific în cunoscutele acoperișuri cu pantă mare și învelitoare din țiglă – în principiu ceramică, varianta originală, care ulterior a fost imitată cu ajutorul betonului. A fost o opțiune condiționată de rațiuni economice și de resurse, pe măsură ce procedeul de fabricație a fost adoptat din nordul Italiei și dezvoltat în restul teritoriului german.
Localitățile actualei Germanii, dar și ale întregului spațiu central-european aflat sub influența acesteia, au ceva specific în cunoscutele acoperișuri cu pantă mare și învelitoare din țiglă – în principiu ceramică, varianta originală, care ulterior a fost imitată cu ajutorul betonului. A fost o opțiune condiționată de rațiuni economice și de resurse, pe măsură ce procedeul de fabricație a fost adoptat din nordul Italiei și dezvoltat în restul teritoriului german.
Localitățile actualei Germanii, dar și ale întregului spațiu central-european aflat sub influența acesteia, au ceva specific în cunoscutele acoperișuri cu pantă mare și învelitoare din țiglă – în principiu ceramică, varianta originală, care ulterior a fost imitată cu ajutorul betonului. A fost o opțiune condiționată de rațiuni economice și de resurse, pe măsură ce procedeul de fabricație a fost adoptat din nordul Italiei și dezvoltat în restul teritoriului german. În timp, întreaga arhitectură germană a fost marcată de acest material, majoritatea stilurilor luându-l în calcul – de la romanic și renascentist, la Art Nouveau (Jugendstil) și chiar modern. Avand rol de catalizator și dezvoltând tehnologii noi, mulți dintre marii producători de țiglă ceramică și-au început activitatea în acest spațiu, valorificând o tradiție deja milenară.
Sub același acoperiș
Nu doar marile edificii, publice sau private, au excelat în valorificarea acestui material. Fermierii își doreau și ei un spațiu de locuit, unul de depozitare și unul pentru animale – de multe ori le-au amplasat sub același acoperiș, într-o construcție compactă și solidă. Astfel, au existat (și există încă, unele bine conservate) acele case denumite Fachhallenhaus, case pe mai multe niveluri specifice fermierilor saxoni și nordului agricol al Germaniei, ori Mitteldeutsches Haus (sau casa turingiană, din centrul țării). Sunt case tradiționale pe structură de lemn, deseori rămasă aparentă, cu compartimentări specifice stilului de viață al comunității sau familiei respective. Inițial, prin secolele XIII – XV, acestea erau acoperite cu paie sau alte materiale vegetale, dar ulterior s-a trecut la țiglă, un material mai greu, care necesita o șarpantă mai solidă, dar mult mai rezistent și necombustibil. În paralel cu această ameliorare a construcțiilor, pământul folosit pentru umplerea spațiilor dintre elementele structurii de lemn a fost înlocuit cu pământ ars – caramidă. Acest stil de a construi case, cu variante similare în tot nordul Europei, inclusiv în Marea Britanie, s-a extins și în zonele urbane, creând o arhitectură germană specifică (ale cărei influențe târzii se văd și în stațiunile românești de pe Valea Prahovei).
Cele mai utilizate forme
Țigla ceramică a fost cu atât mai dorită în orașele și cetățile cu rol defensiv sau cu mari aglomerări de populație, unde incendiile puteau izbucni în orice moment. Iată și contextul inițial în care s-a dezvoltat meșteșugul arderii argilei pentru a obține cărămidă și țiglă – fabricarea acestora a mers mâna în mână, fiind foloste aceleași cuptoare. Formele însă au variat și au evoluat în timp. La început, țigla ceramică era de cele mai multe ori plată și rectangulară, având găuri pentru cuie la un capat, prin care erau fixate de șipcile acoperișului. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, mai ales în sudul Germaniei, aceste modele au devenit rotunjite la un capăt, luand denumirea de Biberschwanz (coadă de castor). Uneori, spațiile dintre plăci erau umpute cu mortar, pentru a opri pătrunderea vântului și a umezelii. În paralel, au început să fie folosite plăcile în formă de S (circa 37 x 24 cm), cu o excrescență (urechiușă) în zona superioară, pe dosul fiecărei plăci, cu același rol de fixare. Sub denumirea de „pantile“, această formă permitea o mult mai bună fixare laterală.Trebuie spus că în răspândirea acestei noi forme cel mai important rol l-a avut Olanda, țara unde se pare că a fost inventată. Olanda a fost de fapt spațiul de unde s-a dat tonul în acest domeniu în acea perioadă, începând cu secolul al XIV-lea, efectele acestei influențe simțindu-se ulterior chiar și în noile colonii din America de Nord, unde primii olandezi au dus cu ei țiglele ceramice.
Luând exemplul breslașilor olandezi din Alphen aan den Rijn, Belfeld, Coutrai, Deest, Echt, Tegelen sau Utrecht, germanii au început să dezvolte și ei acest sector, construind ateliere în imediata apropiere a zăcămintelor de argilă, lângă râuri, pe cât posibil și în apropierea unei surse de combustibil – lemn sau cărbune. Bineînțeles, neexistând un control real al focului în cuptor, culoarea, dimensiunile și calitatea vitrificării (deci impermeabilitatea) nu erau totdeauna aceleași. Se foloseau tipare de lemn, țiglele erau uscate în depozite speciale, apoi arse în cuptoare. Pentru secolul al XVIII-lea, în pragul producției industriale, tipic germane au fost țiglele tip Biberschwanz cu caneluri verticale, foarte eficiente la drenarea apei (circa 37 x 16 cm). Și acestea aveau urechiușe prin care puteau fi legate de scândurile acoperișului, fără cuie sau cârlige. Cam acestea au fost varietățile preferate de germanici, celelalte mediteraneene (romanice, spaniole) fiind ineficiente la precipitații și cu o formă mai greu de controlat pentru a le face cât de cât etanșe. Trebuie însă spus că, deși relativ cunoscute, acoperișurile de țiglă nu erau atât de răspândite pentru că nu erau ieftine, fiind un produs mai degrabă manufacturier, obținut cu eforturi considerabile și în serii limitate. Țiglele „crude“ (formate, presate și uscate) erau stivuite în interiorul unui cuptor care trebuia refăcut după fiecare șarjă. Avântul real în această industrie a venit prin producția de serie, respectiv în urma a două mari invenții germane: cuptorul circular Hoffmann și cuptorul Kiln.
Obținerea industrială
Cuptorul circular a fost inventat în 1858 de către Friedrich Hoffmann, devenind util pentru arderea cărămizilor și țiglei, ulterior a varului. Este un sistem la care s-a renunțat în general la sfârșitul secolului trecut, dar mai există încă unități de producție care folosesc acest principiu: arderea continuă, chiar și ani de zile (recordul a fost de 35 de ani), folosind gaze naturale, petrol sau uneori lemn. Așa cum arată denumirea, sunt cuptoare circulare care au în centru un coș de fum, iar în jur țigle fixe care sunt arse și răcite cu ajutorul unor circuite de aer bine controlate. Pe măsură ce sunt arse, țiglele se elimină și sunt înlocuite cu altele crude. Aproximativ același principiu este folosit și de cuptoarele Kiln, care au specific faptul că produsele străbat cuptorul așezate pe niște vagonete, focul fiind staționar. Acest tip de cuptor (Kiln) este încă folosit, ba chiar preferat pentru gradul înalt de automatizare la care s-a putut ajunge – de aceea o investiție într-o linie tehnologică ajunge la câteva milioane de dolari.
Știați că…
Țigla din beton a fost inventată tot în spațiul german, ca tehnologie și formă: pe la mijlocul secolului al XIX-lea, bavarezul Adolf Kroher a înființat primul atelier manufacturier, respectiv prima presă. Producția de masă a început circa 50 de ani mai târziu, când procedeul a fost adoptat și în spațiul anglo-saxon, pentru ca din anii 1930 să devină un material consacrat.
Tâmplarii și dulgherii germani pot fi recunoscuți și azi prin costumele lor spectaculoase, purtate la ocazii speciale, care îi deosebesc de alte bresle – pantaloni evazați, vestă, pălărie și multe ornamente metalice. În trecut, aceștia aveau datoria de a realiza șarpante care să susțină greutatea țiglelor ceramice, o meserie „de top”, ale cărei secrete se obțineau cu greu, în cadrul unui îndelungat proces de ucenicie, până a ajunge dulgher profesionist și a garanta prin propria pricepere soliditatea unei structuri din lemn de câțiva metri înălțime. În secolul al XIX-lea și chiar al XX-lea, această ucenicie dura 3 ani, după care tinerii aspiranți, deveniți calfe, pribegeau departe de casă pentru a învăța diferite stiluri de a construi, din diferite zone…
Păstrarea patrimoniului din România
Comunitățile germane din Transilvaia, constituite la granițe, aflate permanent sub riscul invaziilor și în același timp dornice de autonomie, au construit ușor diferit de țara de origine, deseori mai solid, mai auster. Țigla a fost una dintre modalitățile de a obține această trăinicie; după exodul etnicilor germani din ultimele 2 decenii, ne-a rămas totuși o moștenire arhitectonică unică, demnă de a fi păstrată și renovată. Din păcate, renovările nu s-au făcut totdeauna în acord cu arhitectura, cu cromatica zonei, dar câteva obiective de referință au beneficiat de înlocuirea optimă a țiglei degradate, fapt pe care îl salutăm pentru calitatea lucrărilor și pentru faptul că au fost abordate tehnici de renovare cât mai apropiate de cele tradiționale. De această dată, menționăm numele unui producător român, Siceram din Sighișoara, care a susținut refacerea mai multor acoperișuri din zonă. Din modelele de țiglă pe care le produce, le-a ales pe cele potrivite acestor construcții încărcate de istorie, ținând cont de specificul local, de destinația clădirii (rezidențială sau spațiu public), de faptul că este vorba despre monumente de arhitectură. Iată în continuare câteva dintre obiectivele abordate: Turnul cu Ceas din Sighișoara (Schäßburg – germană): denumit și Turnul Porții sau Turnul Sfatului, a avut în secolul al XIX-lea acoperiș din țiglă ceramică glazurată fabricată în Austria. Este un monument important al acestui centru urban unic în Europa, rămas neschimbat din Evul Mediu și încă locuit, fapt pentru care face parte din patrimoniul UNESCO. De-a lungul timpului, acoperișul a fost prezervat înlocuindu-i-se țiglele degradate cu piese similare.
Biserica din Deal (Sighișoara) – cel mai valoros monument arhitectonic al Cetății Sighișoara, construit între 1345 și 1525, a cunoscut o renovare amplă a a coperișului în 1991 – 1999; țigla a fost realizată manual și, din cele 7 modele rămase de la înlocuirile anterioare, s-a optat pentru cel mai vechi model.
Turnul Fierarilor (Sighișoara), din secolul al XVII-lea, cu rol de apărare, ulterior depozit și remiză de pompieri, a fost refăcut cu țiglă similară celei de la Biserica din Deal.
Biserica Evanghelică din Bistrița (Nösen), construită în stil gotic în secolul al XIV-lea, refăcută ulterior sub influența Renașterii, are un turn de 75 m care a suferit un incendiu în 2008. Acoperișul a fost restaurat cu un model special de țiglă ceramică.
Biserica Evanghelică din Herina (Mönchsdorf), construită între 1250 și 1260 – este o biserică în stil romanic, inițial romano-catolică, a unei mănăstiri benedictine. Țigla a fost realizată manual, după modelul cel mai vechi care a fost găsit în procesul de restaurare.