Tigla ceramică, o marca central-europeană

O călătorie prin orașele mari ale Europei Centrale ne determină să
remarcăm aceeași legătură strânsă între stilurile arhitectonice și felul
în care constructorii au abordat acoperișul, ca formă, compoziție și
materiale. Dacă în ediția anterioară a revistei observam specificul
parizian, marcat de culoarea gri a ardeziei și zincului, de data aceasta
ne oprim asupra nuanțelor cărămizii ale țiglei ceramice, întâlnite în
Praga, Bratislava, Viena, Sibiu și alte centre urbane care țin să-și
scoată în evidență tradiția și continuitatea.O călătorie prin orașele mari ale Europei Centrale ne determină să
remarcăm aceeași legătură strânsă între stilurile arhitectonice și felul
în care constructorii au abordat acoperișul, ca formă, compoziție și
materiale. Dacă în ediția anterioară a revistei observam specificul
parizian, marcat de culoarea gri a ardeziei și zincului, de data aceasta
ne oprim asupra nuanțelor cărămizii ale țiglei ceramice, întâlnite în
Praga, Bratislava, Viena, Sibiu și alte centre urbane care țin să-și
scoată în evidență tradiția și continuitatea.

O călătorie prin orașele mari ale Europei Centrale ne determină să remarcăm aceeași legătură strânsă între stilurile arhitectonice și felul în care constructorii au abordat acoperișul, ca formă, compoziție și materiale. Dacă în ediția anterioară a revistei observam specificul parizian, marcat de culoarea gri a ardeziei și zincului, de data aceasta ne oprim asupra nuanțelor cărămizii ale țiglei ceramice, întâlnite în Praga, Bratislava, Viena, Sibiu și alte centre urbane care țin să-și scoată în evidență tradiția și continuitatea.

Așa cum am mai scris, țigla ceramică europeană își are originea în bazinul mediteraneean, fiind valorificată pe scară largă în interiorul Imperiului Roman și apoi către teritoriile adiacente. Începând cu Evul Mediu, din Franța și Italia au radiat permanent „trendurile” arhitecturii către spațiul Europei Centrale, unde au fost adoptate și adaptate, interpretate ca variante noi, cu propria personalitate. Dar, în ceea ce privește acoperișul, constrângerea (dacă o putem numi astfel) a rămas aceeași: folosirea materiilor prime specifice locului. Și ce putea fi mai accesibil decât argila, apa și energia obținută din lemnul cu care natura a înzestrat aceste largi spații cu climă temperată? Nu putem omite din ecuație conștiinciozitateași dorința de a experimenta manifestate în spațiul germanic, de unde au pornit permanent noile metode de obținere a țiglei, mai ales în epoca industrială.

Orașele de argilă arsă

Producerea țiglei a fost mereu strâns legată  de cea a cărămizilor, iar Europa Centrală a avut o tradiție destul de veche – scriitorul și arhitectul Vitruvius (sec. I i. Hr.) a lăsat mărturie că germanii contemporani lui (un termen destul de vag pe atunci, în privința etniei) le utilizau din plin. Și nu au folosit-o doar aceștia – să ținem cont de faptul că cel mai mare castel de cărămidă din lume a fost construit ceva mai tarziu în Polonia, la Malbork. Nenumărate biserici și chiar catedrale de zeci de metri înălțime au fost construite din argila arsă – le putem admira și astăzi. Un reper în domeniu este mănăstirea din Lorch, sudul Germaniei, al cărei acoperiș din țiglă ceramică a fost datat prin secolul al VIII -lea. În Evul Mediu, incendiile din orașe au determinat administrațiile să impună folosirea cărămizii și țiglei, în defavoarea componentelor din lemn, astfel încât în secolul al XVIII -lea ceramica reprezenta deja standardul. Au fost inventate prese și cuptoare capabile să crească temperatura, astfel încât calitatea a crescut continuu. Cuptoarele de ars țiglă, alimentate cu lemn sau cărbune, puteau produce cantități mai mari. Revoluția industrială a marcat și acest segment al materialelor de construcție: Cuptorul Hoffmann, patentat de către germanul cu același nume (Friedrich Hoffmann) în 1858, a permis alimentarea cu materie primă și fabricarea continuă a țiglei, spre deosebire de metodele anterioare, conform cărora fiecare șarjă însemna reconstruirea cuptorului. Principiul este folosit și în zilele noastre, pentru orice tip de ceramică de construcții.

Cărămiziul majoritar

Așa cum se poate remarca, învelitorile din toată această regiune (Ungaria, Cehia, Austria, Slovacia, Polonia, vestul României) au intrat sub influența modului de a construi descris succint mai sus. Orașe cu puternice influențe medievale precum Praga sau Sibiul, văzute de sus, sunt ca o mare de acoperișuri cărămizii. Chiar dacă recent au fost folosite pentru renovare și țigle din beton (nu metalice), s-a insistat pentru păstrarea culorii caracteristice. Ceea ce este de lăudat, pentru că este vorba despre un patrimoniu cultural care reflectă modul de a construi și de a trăi în acest spațiu cu multe caracteristici comune.