Prin secolul al VIII-lea î.Hr., templele lui Apolo și Poseidon din Corintul grecesc erau încă acoperite cu învelitori vegetale, probabil cu paie; dar cineva a venit cu minunata idee de a arde argila amestecată cu apă și a-i da forme care să permită îmbinarea, pentru a deveni un alt gen de protecție pentru lăcașul de cult, mai rezistentă și mult mai puțin perisabilă. Și marmura era un material utilizat uneori pentru acoperiș, dar greutatea mare și dificultatea prelucrării constituiau un impediment major pentru lucrări ample.
Prin secolul al VIII-lea î.Hr., templele lui Apolo și Poseidon din Corintul grecesc erau încă acoperite cu învelitori vegetale, probabil cu paie; dar cineva a venit cu minunata idee de a arde argila amestecată cu apă și a-i da forme care să permită îmbinarea, pentru a deveni un alt gen de protecție pentru lăcașul de cult, mai rezistentă și mult mai puțin perisabilă. Și marmura era un material utilizat uneori pentru acoperiș, dar greutatea mare și dificultatea prelucrării constituiau un impediment major pentru lucrări ample.
Prin secolul al VIII-lea î.Hr., templele lui Apolo și
Poseidon din Corintul grecesc erau încă acoperite cu învelitori vegetale,
probabil cu paie; dar cineva a venit cu minunata idee de a arde argila amestecată
cu apă și a-i da forme care să permită îmbinarea, pentru a deveni un alt gen de
protecție pentru lăcașul de cult, mai rezistentă și mult mai puțin perisabilă. Și
marmura era un material utilizat uneori pentru acoperiș, dar greutatea mare și
dificultatea prelucrării constituiau un impediment major pentru lucrări ample.
În plus, oamenii aveau deja o experiență solidă în ceramică, prin care își
obțineau vasele pentru alimente și ritualuri, așa că și-au folosit cunoștințele
pentru dezvoltarea unei noi ”industrii”. Era unul dintre primii pași din
istoria țiglei ceramice, în urma căruia această minunată inovație s-a răspândit
rapid în tot bazinul Mediteranei, din Asia Mică până în coloniile din Sicilia,
odată cu coloniile grecești. Tehnologia, încă primitivă, avea totuși câteva
secole (mesopotamienii, etruscii și micenienii o cunoșteau), dar rămăsese o
ciudățenie, fără a i se valorifica întregul potențial. Dacă mai ținem cont și
de faptul că o singură placă avea circa 30 de kg… probabil obținerea și
montarea țiglei nu era floare la ureche. Dar lucrurile au evoluat, dimensiunile
s-au redus, odată cu tehnicile de montaj pe structură de lemn, iar metodele de
fabricare au ajuns la un nivel greu de bănuit într-o epocă în care pământul, apa
și focul erau zeități învestite cu puteri magice. Și poate chiar așa
este…
Țigla ceramică are o relație specială cu pământul, din care se naște. Omul s-a simțit totdeauna confortabil
în prezența pămâtului care l-a hrănit și pe care l-a folosit inclusiv pentru
a-și construi casa. De mii de ani, este cel mai generos material de
construcție: cald, familiar, natural, maleabil. În vremurile pe care le trăim,
și în care suntem copleșiți de artificial, de sintetic, o doză de natural este
oricând bine-venită, pentru a ne reaminti cine suntem, ce ne face să ne simțim
în largul nostru. Pământul și apa, transformate de energie, ne feresc de ploaie,
zăpadă, frig, căldură sau lumină puternică, ne dau un sentiment de siguranță
când știm că suntem protejați de un material solid, rezistent.
Țigla ceramică are o relație specială cu focul – acesta nu o afectează, din contră, o întărește, prin
vitrificare. Când, la sfârșitul Evul Mediu, orașele Europei au început să se
modernizeze, una dintre măsuri a fost renunțarea la acoperișurile din stuf,
paie sau lemn, și înlocuirea cu țiglă. Incendiile făceau ravagii, atunci când
izbucneau, din cauza materialelor combustibile, integrate în spații înghesuite, în care focul se propaga extrem
de rapid. Acoperișurile erau cele care răspândeau focul, de fiecare dată. Piatra
era folosită pentru structuri importante, dar cel mai frecvent întâlnite
materiale de construcție erau lemnul și paiele. Nu este de mirare așadar că
orașele moderne s-au dezvoltat în apropierea fabricilor de cărămidă și țiglă,
care furnizau pe bandă rulantă materiale incombustibile, rezistente, obținute
cu materii prime comune: argilă și apă. Se poate spune că țiglăriile și
cărămidăriile, alături de atelierele textile și furnale, au stat la baza epocii
industriale.
Țigla ceramică are o relație specială cu apa – odată evaporată în procesul de ardere, apa reușește cu
greu să mai pătrundă ulterior în materialul extrem de dens și impermeabil.
Suprafața ceramicii naturale este suficient de lucioasă pentru a permite
evacuarea rapidă a apei de ploaie, dar suficient de aderentă pentru a menține
zăpada un timp, fără a provoca ”avalanșe”. Picăturile apei de ploaie nu se aud
din interiorul locuinței, ceramica fiind un material cu o masă relativ mare,
care nu vibrează, ceea ce înseamnă că nu permite transmiterea sunetului aerian.
Apa a fost totdeauna un element cheie în producerea țiglei: cele mai multe
fabrici apăreau pe malurile râurilor, unde se găsea argilă de bună calitate,
iar transportul era mult mai facil.
De-a lungul timpului, țiglarii au fabricat plăci ceramice
de diverse forme, astfel încât să îmbine eficiența economică a obținerii cu
eficiența produselor, în funcție de climatul în care erau utilizate. Formele
tradiționale sunt diferite în spațiul mediteraneean, de pildă, față de cele din
nordul Europei. Cea ce vedem azi ca ofertă pe piața acoperișurilor este de fapt
o reinterpretare modernă a acestor forme tradiționale. Iată câteva exemple:
· Plăci plate – sunt cele cel mai simple modele, concepute pentru a fi așezate în râduri
suprapuse. Cea mai faimoasă este țigla Biberschwanz, originară (și întâlnită
frecvent încă) în sudul Germaniei; de asemenea, este un tip foarte întâlnit în
spațiul transilvănean, datorită influenței germane de aici.
· Imbrex și tegula – concepute în spațiul grec și roman antic, pentru
clădiri de tot felul; tegula era o placă simplă, cu marginile ușor ridicate
lateral, care se așezau una lângă alta (pe orizontală) și ușor suprapuse (pe
verticală). Pentru etanșeitate, rosturile erau acoperite cu alte țigle
semicilindrice, numite ”imbrex”.
· Țigle romane – plate în mijloc, cu o curbă concavă la un capăt și o curbă convexă la
celălalt, pentru a permite îmbinarea. Ca aspect general, după montaj nu diferă
foarte mult de ”imbrex și tegula”;
· Pantile –
cu un profil în formă de S, care permite îmbinarea laterală, iar învelitoarea
rezultată arată ca un câmp arat. O variantă a apărut la finalul secolului al
XIX-lea în spațiul anglo-saxon, țigla dublă romană, care îmbina două asemenea
onduleuri într-o singură țiglă, permițând un montaj mai rapid.
· Olane,
cunoscute și ca ”barrel” sau ”mission”, sunt elemente semicilindrice așezate în
coloane alternante, cu concavitatea în sus sau în jos, pentru a împiedica
pătrunderea apei. Sunt des întâlnite și la noi în Dobrogea, sub influența
arhitecturii balcanice și otomane. Produse
și în prezent în cantități mici, sunt folosite în general la arhitectura tradițională.
· Țigle interconectate – practic, sunt un model la care se ține cont de
îmbinările laterale, astfel încât vântul și apa să nu pătrundă. Aspectul
contează mai puțin – poate fi plat, Pantile sau roman, importante sunt
profilele laterale care trebuie să se îmbine perfect.
Țigla
ceramică are o istorie îndelungată în România. Zone primare de dezvoltare au
fost coloniile grecești, apoi orașele romane, bizantine și otomane din
Dobrogea. O tradiție puternică este și cea din Transilvania, unde burgurile
germane au crescut practic pe cuptoarele pentru cărămidă și țiglă. Toate s-au
suprapus peste o tradiție autohtonă milenară a arderii lutului, începând cu
ceramica de Cucuteni. Este o moștenire rămasă vie încă. Și azi, avem
producători de țiglă ceramică a căror tehnologie avansată ține seama de
tradiție, iar aceasta se vede în calitatea produselor, în textură și forme. Cel
mai la îndemână exemplu este Siceram,
cu fabrica la Sighișoara; istoria de peste un secol a fabricii are în urmă o
tradiție mult mai veche, de acum două mii de ani, când pe aceste locuri se
valorifica argila în cuptoare descoperite de arheologi, care pot fi văzute și
azi.