Arhitectura tradițională românească are puține repere importante în ceea ce privește folosirea țiglei ceramice, de-a lungul secolelor fiind preferate alte materiale pentru învelitori, în special lemnul, unde putem spune că am avut o reprezentare importantă. Argila era arsă pentru cămizi sau olărit, dar pentru acoperiș era preferată șindrila, mai ușor de obținut și de înlocuit. Au mai fost folosite paiele sau stuful, în funcție de zonă, materiale perisabile și ușor inflamabile, dar acest aspect era considerat mai puțin important în afara aglomerărilor urbane. Dezvoltarea orașului a impus în timp adoptarea țiglei ceramice, sub influența etniilor cu care românii au coabitat sau s-au învecinat, ulterior extinzându-se și către zonele rurale adiacente. Iată de ce țigla ceramică a intrat în uzanță mai ales în zona ca Transilvania, Banat sau Dobrogea, iar odată adoptată, aceasta a devenit un material de construcție important, dovadă a trăiniciei și un pas înainte în știința de a construi.
O istorie de mii de ani
Totuși, contactul cu acest material este cu siguranță mai vechi, deoarece țigla ceramică europeană provine din bazinul mediteraneean (no luăm în calcul pe cea din Extremul Orient, unde chinezii excelează de mii de ani). În mileniul al treilea î. Hr., grecii, micenienii dețineau știința arderii argilei pentru a obține acest material dur, impermeabil și deosebit de rezistent în timp. Templele lui Apolo și Poseidon din secolul al VII-lea î. Hr. erau acoperite cu țiglă, iar tehnica a ajuns în tot bazinul Mării Mediterane, mai cu seamă în peninsula italică, unde a fost perfecționată și răspândită pe continent. Ruinele Pompeiului ne dezvăluie modul în care erau construite acoperișurile și învelite cu țiglă. Latinii îi spuneau ”tegula”, francezii ”tuile”, care a devenit ”tile” în engleză. La noi a ajuns, etimologic vorbind, din sârbo-croatul ”cigla”, deși arheologii descoperă continuu urme ale folosirii în Dacia romană. La Dinogeția, la vărsarea Siretului în Dunăre, au fost găsite urmele unui cuptor de ars țiglă din perioada împăratului Dioclețian (sec. III d. Hr.).
O necesitate citadină
Europa secolului al XIV-lea avea încă acoperișurile din paie, și orice mic incendiu devenea o catastrofă. Este momentul în care Occidentul adoptă învelitoarea din țiglă arsă, produsă în micii ateliere înființate în apropierea râurilor. Atunci au fost inventate diverse forme, pe care le regăsim și azi în oferta generală: țigla rotundă (sau mediteraneeană), cea plată (comună în spațiul german, Elveția și Europa Centrală), cea flamandă (în formă de ”S”, specifică zonei Mării Nordului și Angliei). Fiind vorba de aceleași materii prime și aceeași sursă de energie (lemnul), au început să fie produse în cărămidării adapteze.
Prin intermediul maghiarilor și mai ales al sașilor veniți în sudul și nord-estul Transilvaniei, cu secolul la XII-lea, au fost aduse pe teritoriul actualei Românii și tehnicile de construcție occidentale. Țigla a fost folosită la început pentru clădirile importante ale comunităților (biserici, fortifica), apoi pentru cele rezidențiale. În scurt timp, țigla a fost adoptată de celelalte etnii ale Transilvaniei. Astfel, astăzi putem admira frumoasele orașe, cu case zidite din cărămidă și acoperite cu țiglă.
O breaslă respectată
Există în Ardeal acoperișuri de sute de ani, sprijinind opiniile specialiștilor care creditează acest material mai mult decât se scrie de regulă în documentația de garantare.
Însă cele mai multe învelitori ale Sibiului, Sighișoarei sau Brașovului nu au mai mult de 100 de ani, deoarece au fost înlocuite periodic, iar prețul țiglei era mult mai bun în perioada industrializării. Țiglele sunt în general sub formă de solzi (așa-numita ”Biberschwanz”, specifică sudului Germaniei) sau rectangulare, foarte puțin profilate pentru a facilita scurgerea apei din precipitații. Deseori, vedem pe verso anul fabricării sau în semnele producătorului, de identificare, dar și de faimă, deoarece țiglarii erau o breaslă respectată, atunci când scoteau produse de calitate.
Fixarea țiglelor se făcea în cuie, pe astereală cu șipci. Șarpanta era din lemn, din grinzi solide care de cele mai multe ori depășeau necesarul de rezistență. Spațiul de sub învelitoare, deosebit de generos datorită dimensiunilor construcțiilor și pantei mari (peste 45°), devenea loc de depozitare pentru diferite produse, inclusiv alimentare. Fiind necesar o ventilare, nu se impunea sau etanșeizarea prea strictă. Materialul devenise atât de comun, nu mai era considerat un produs de lux, fiind folosit inclusiv pentru acoperirea anexelor gospodăriilor – magazii, grajduri etc.
Adoptare deplină
Amalgamul de etnii din Dobrogea și comerțul intens au facilitat răspândirea țiglei și în acest teritoriu, cunoscute sub denumirea de ”olane”. Aici se vede specificul balcanic și mediteraneean al țiglei, forma amplu profilată și panta mult mai mică a acoperișului. Răspândirea ei este însă mult mai mică, pentru că Dobrogea a avut tot timpul o problemă a resurselor de lemn.
Răspândindu-se tot mai mult în secolele al XIX-lea și al XX-lea, țigla ceramică a devenit unul dintre cele mai importante materiale pentru învelitori, fiind preferată de toți mai mulți români și de arhitecți autohtoni care au folosit-o fără rețineri în conturarea stilului neoromânesc. Marile orașe ale țării au clădiri reprezentative care etalează acoperișuri realizate cu țiglă ceramică, o dovadă a faptului că românii au adoptat acest material și îl privesc al lor.