Situat în punctul cel mai vestic al Germaniei, foarte apropiat de Franța și Luxemburg, în pitoreasca vale a Moselei, Trierul este un oraș deosebit de pitoresc și îndrăgit de turiști, în care istoria se ivește la tot pasul. Deși nu este propriu-zis un oraș foarte mare, la cei circa 120.000 de locuitori ai săi, Trierul este cel mai vechi oraș al Germaniei și o așezare romană atestată de peste două milenii sub numele Augusta Treverorum.
Orașul a fost construit de împăratul roman Augustus după criteriile urbanismului roman, pe două axe principale sub formă de cruce – Decumanus Maximus și Cardo Maximus, la intersecția cărora s-a format centrul orașului, reprezentat prin Forumul roman și restul clădirilor publice. Ulterior, Împăratul Constantin cel Mare a ținut să dezvolte un centru urban important, unde venea deseori personal, dar în principiu îl gândise ca reședință pentru fiul său, Crispus, cu care împărțea conducerea imperiului. Numeroase vestigii ale epocii antice sunt în picioare și acum, turiștii având posibilitatea să parcurgă la pas centrul orașului ca într-o veritabilă lecție de istorie. Eforturile privind protejarea și conservarea monumentelor romane din Trier au demarat la începutul secolului al XIX-lea, fiind strâns legate de creșterea interesului pentru protecția monumentelor în Prusia. Era vorba, totuși, despre mărturii ale perioadei tetrarhiei Imperiului Roman și începutul Sfântului Imperiu Roman. Aceste edificii nu sunt doar vestigii autentice ale perioadei romane, ci și exemple semnificative ale istoriei conservării monumentelor din Germania. În al doilea război mondial, catedrala și Biserica Maicii Domnului din apropiere au fost avariate de foc și bombe, dar au fost restaurate cu grijă între anii 1954-1956, respectiv 1946-1949. Restul, au suferit modificări în principal în timpul Evului Mediu, când li s-au dat utilizări diverse, iar unele au devenit surse de materiale pentru construcțiile noi ale momentului.
Monumente antice și medievale
Astfel, la nord, chiar la intrarea în zona istorică se găsește Porta Nigra, adică Poarta Neagră, edificată în secolul al II-lea, perioadă în care a fost construit și Podul de pe Mosel, considerat cel mai vechi pod de la nord de Alpi (practicabil și astăzi și înscris pe lista patrimoniului universal UNESCO). Porta Nigra este o construcție impunătoare din piatră (gresie gri), având 36 de metri lățime, 3 etaje și o curte interioară cu rol defensiv, aici fiind prinși în capcană atacatorii care reușeau să treacă de intrare. În secolul al XI-lea, edificiul a devenit parte a unei mânăstiri catolice, dedicată unui eremit grec, Simeon din Siracuza, care a trăit 5 ani în această poartă. La 1802, Napoleon Bonaparte a ordonat ca edificiul să fie readus în forma sa inițială, renunțându-se la destinația religioasă medievală.
Amfiteatrul din partea de est a orașului datează din anii 100 d.Hr. și, cu o capacitate de circa 20.000 de spectatori, găzduia luptele dintre gladiatori organizate aici ca în orice oraș roman de seamă. Orașul imperial își atingea zenitul sub domnia lui Constantin cel Mare, când Trierul era comparat direct cu Roma. Bisericile, palatul imperial, termele, precum și multe alte vestigii romane sunt vizibile și azi în oraș. Turiștii pot vedea o mare parte a acestora dintr-un trenuleț turistic special, Romer Express.
Pe lângă moștenirea romană extraordinar păstrată, Trierul se remarcă și printr-un tezaur medieval de arhitectură absolut remarcabil. Astfel, Piața Centrală – Hauptmarkt, datând din anul 958, este considerată a fi una din cele mai frumoase piețe medievale ale Germaniei. Se spune că în Trier toate drumurile duc la Hauptmarkt, ceea ce nu este departe de adevăr. În centrul pieței pavate cu piatră se află o cruce, Marktreuz, ridicată în 958 de un arhiepiscop, simbolizând ”Pacea Pieței”comerciale și supremația arhiepiscopală. Tot aici se găsește Fântâna Pieței, Marktbrunnen, datând din anii 1595, operă a unui sculptor local, Hans Ruprecht Hoffmann. Fântâna îl înfățișează pe Sfântul Petru, patron al catedralei, amplasat în vârf și înconjurat de 4 sculpturi renascentiste, reprezentând cele 4 virtuți cardinale: Justiția, Prudența, Forța și Înțelepciunea. Dedesubt stă scrisă următoarea maximă – urare: ”Fie ca aceste virtuți să curgă etern, ca apa în fântână, salutul poporului și binele public”. În aceeași piață mare se află poate cea mai veche farmacie din Germania – Lowenapotheke. În fine, merită amintite și alte două clădiri interesante din piață, anume Steipe și Rote Haus (Casa Roșie). Steipe a fost construită în 1430 și este vizibilă de departe, aici fiind odinioară sala de reuniuni a orașului. Alături de Steipe a fost construită Casa Roșie în 1684, o clădire a vechii bresle a brutarilor, această clădire fiind remarcabilă prin inscripția de pe fațadă care amintește istoria legendară a orașului Trier – se afirma că Trierul a existat cu (nici mai mult, nici mai puțin) 1300 de ani înaintea Romei! O clădire de neratat, datând din perioada medievală, este Casa Celor Trei Magi – Dreikonigenhaus, atestată din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Porta Nigra și Hauptmarkt, clădirea are un design gotic timpuriu cu influențe maure și a fost la origine o casă cu turn, vechea poartă fiind amplasată la etajul unu, unde ajungeai cu ajutorul unei scări de lemn. Tot în centru se găsește casa natală a lui Karl Marx, o locuință burgheză de secolul al XVIII-lea, transformată în muzeu și una dintre atracțiile turistice din Trier.
Remarcabil este și Palatul Prinților Electori – Kurfustliches Palais (construit în etape între 1615 și 1756), considerat unul dintre cele mai frumoase palate rococo din lume, în nuanțele sale suave de roz. Aici a fost reședința succesivă a împăraților romani, în Antichitate, apoi a prinților electori de Trier până în 1794. Una dintre clădirile ansamblului, astăzi biserică evanghelică (numită și Bazilica lui Constantin), a fost construită în anul 305 d. Hr. și era efectiv sala de tron a cezarului – aula palatina. Cu ziduri masive de 3,4 metri grosime și ferestre în arce, are 67 m lungime, 27 m lățime și 33 m înălțime, fiind una dintre cele mai mari săli fără coloane interioare din Antichitate. Trebuie spus, totuși, că forma actuală este una simplificată, reconstituită în urma distrugerii din ultimul război mondial; ornamentațiile din secolul al XIX-lea nu au fost refăcute, preferându-se o ambianță mai sobră. Superbă este și grădina palatului, plină cu sculpturi și flori, proiectată inițial drept câmp de manevre.
Imediat alături de aceste grădini se află Băile Imperiale Kaisetherman, construite în sec. al IV-lea, cele mai mari băi romane din afara Romei, aparținând patrimoniului UNESCO. La vremea lor, aveau tot confortul, băi calde sau reci, în camere separate, saloane de masaj, vestiare și canalizări. Apa din bazine se încălzea până la 40°C, iar sub complex exista o adevărată rețea de tuneluri și instalații care deserveau băile romane. Ulterior, au fost transformate în cazărmi de cavalerie, apoi a făcut parte dintr-un ansamblu ecleziastic, astfel că în epoca modernă nu se mai știa cu exactitate care fusese destinația inițială. Atunci când o asociație a producătorilor de materiale pentru construcții au dorit să reconstruiască edificiul folosind noul material, cimentul (cumva în scop experimental), aceasta a trezit interesul istoricilor și arheologilor, care au făcut săpături și au reușit să redescopere complexitatea sitului, cu toate instalațiile originale.
Catedrala din Trier – 17 secole de credință
Catedrala din Trier este cel mai vechi lăcaș de cult din Germania, înscris în Patrimoniul UNESCO, și a reprezentat un model pentru mai multe asemenea construcții în zona Rin – Meuse. Imediat alături de catedrală se află Biserica Maicii Domnului, Liebfrauenkircke, cele două lăcașuri de cult fiind separate printr-un culoar îngust. Complexul, cu numeroase clădiri adiacente, a fost în timp și mănăstire, centru de învățământ ecleziastic, loc unde se împărțea pâine săracilor. Dar importanța locului este dată de faptul că aici se găsesc două relicve esențiale lumii creștine – Sfânta Tunică a lui Cristos, cămașa purtată pe Golgota, și Cuiul Pasiunii, unul din cele patru care l-au țintuit pe Isus pe cruce. Sfânta Tunică a fost recuperată de la Ierusalim de împărăteasa Elena, ea fiind expusă în capela Tunicii Sfinte, în spatele altarului. Cuiul Pasiunii este găzduit în Sala Tezaurului din Dom și în fiecare an la Trier vin numeroși pelerini să se închine acestor relicve.
Biserica Maicii Domnului din apropiere este, de asemenea extrem de valoroasă din punct de vedere arhitectural, fiind cea mai veche biserică în stil gotic francez construită în afara Franței.
Domul este o construcție masivă, rigidă chiar, fiind formată din patru bazilici unite printr-un baptisteriu. Construcția sa a început în anul 313, conform unor surse la cererea Împăratului Constantin cel Mare, fiind distrusă și refăcută de mai multe ori, de-a lungul unei istorii zbuciumate. Invaziile francilor, apoi ale vikingilor, au afectat construcția inițială, care, la fiecare refacere, a căpătat elemente noi – romanice, la început, apoi gotice. Ulterior, s-au făcut simțite curentele renascentist și baroc, așa cum se întâmpla în toată această regiune a Europei Centrale și nu numai, dar aspectul general a rămas cel romanic, din timpul Evului Mediu Timpuriu.
Interiorul măsoară 112,5 pe 41 de metri și ne dezvăluie trei nave, cu bolți gotice.
Cărămida romană a fost un important material de construcție al locului, conform tradiției legiunilor din Peninsula Italică; oriunde se deplasau, legionarii luau cu ei tehnica fabricării cărămizilor, având la îndemână un material rezistent, ușor de realizat și de pus în operă. Conform aceleiași tradiții, la zidire foloseau rânduri de cărămidă intercalate cu piatră, atunci când aveau la îndemână și acest materal. Tehnica respectivă, întâlnită cam la toate monumentele romane de la Trier, conferea zidurilor mai multă stabilitate și rigurozitate, cu un efect estetic pozitiv. Cărămizile aveau dimensiuni standard: circa 38 cm lățime (erau de formă pătrată) și 4 cm grosime. Adesea, acestea erau folosite nu doar pentru zidărie, ci și pentru pardoseli sau ca țigle pentru acoperiș, de aceea specialiștii de azi preferă termenul de ”materiale ceramice” pentru a le denumi.
Ardezie și Riesling
O vizită prin zona istorică a Trierului, oricât de scurtă, ne relevă clar faptul că toate acoperișurile înclinate sunt acoperite cu ardezie, oricât de complicate ar fi formele acestora. Ardezie, cu dolii, coame și ornamente de zinc – printre cele mai elegante și scumpe acoperișuri de pe piața de profil. Rareori vezi câte o turlă de cupru, iar de alt material nu poate fi vorba. Uneori, ardezia este montată curbat în zonele de intersecție ale planurilor acoperișului, ceea ce arată o desăvârșită cunoaștere a tehnicii și o tradiție solidă. Iar aceasta este firesc, deoarece valea râului Mosel este ”patria” ardeziei germane, cu câteva zone de extracție importante: Mayen, Polch, Müllenbach și, cu voia dumneavoastră, Trier. Ardezia de Mosel poate fi numită chiar un ”brand” german, deși nu toate carierele mai sunt funcționale. Acum 400 de milioane de ani, regiunea se afla pe fundul unui ocean, iar sedimentele au creat un sol argilos care în timp s-a transformat în ardezie, dar a creat și mediul propice obținerii unuia dintre cele mai bune vinuri Riesling, domeniu în care zona este, de asemenea, faimoasă. Vița de vie este cultivată aici încă din antichitate și Trierul găzduiește cea mai veche cramă din Germania.
Plăcile de rocă erau extrase atât din cariere de suprafață, cât și din galerii subterane, apoi transportate în jos, pe râu, până la Rin și mai departe, în toată regiunea. Trierul a avut, practic, cariera sa de ardezie, la circa 20 km, nu departe de localitatea Fell. În prezent, exploatarea ardeziei a fost sistată, dar minele de acolo au fost conservate și transformate într-un muzeu renumit, care primește anual sute de mii de vizitatori (este deschis doar în timpul sezonului cald, din aprilie până în octombrie). Acestea sunt însă mine recente, din a doua parte a secolului al XIX-lea și secolul XX; exploatarea ardeziei este mult mai veche, fiind o tradiție multiseculară a zonei. Fanfara minerilor este una dintre atracțiile locale, mai ales în perioadele când se deschide sezonul de vânătoare în munți și în a doua duminică de Advent. Sf Barbara, patroana minerilor, este celebrată în duminica de după 4 decembrie, ziua sfintei. Istoria mineritului reflectată de muzeul din Fell arată însă că viața lucrătorilor nu era tocmai ușoară, chiar și în perioada recentă, când s-a beneficiat de tehnologie modernă; vechi mineri sunt invitați să vorbească vizitatorilor despre viața lor și dificultățile prin care treceau.
Așadar, de sus, Trierul pare un oraș de ardezie, deși exista o importantă tradiție în arderea cărămizii. Atât clădirile medievale, cât și cele baroce sau chiar casele construite în ultimele decenii, în stil clasic sau modern, au acoperișuri de ardezie, aspect conservat de municipalitate. Placările cu acest material sunt, de asemenea, frecvente – în egală măsură cu gresia, o rocă înrudită, ceva mai dură.
Acoperișul de ardezie este unul relativ greu, care necesită o structură mai solidă, dar și rezistența sa este pe măsură. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, acoperișurile Trierului au rezistat destul de bine, dar nu și sub puterea distructivă a bombelor. Biserica Maicii Domnului, alăturată Catedralei, a fost construită în anii 1230 – 1260 și este una dintre cele mai vechi clădiri gotice din Germania. Acoperișul său de ardezie a fost distrus în acest război, iar structura a fost refăcută cu ferme de oțel, în timpul unor lucrări ample de restaurare care au început după 1945. În 2003, s-a intervenit din nou și i s-a dat acoperișului o pantă mai abruptă, potrivită arhitecturii gotice, dar și condițiilor meteo caracterizate de precipitații mai abundente.
Ar mai trebui spus aici următorul lucru: ceea ce impresionează la acoperișurile de ardezie ale acestui oraș este nu doar rafinamentul execuției, ci și faptul că sunt perfect curate. Ardezia este o rocă, deci devine foarte rapid un mediu propice pentru dezvoltarea lichenilor și mușchilor, mai ales pe zonele umbrite. Aici, însă, nu vezi așa ceva, ceea ce arată că sunt frecvent inspectate și curățate.