Vechile acoperișuri de țiglă ale Sighișoarei

De sus, Sighișoara ne apare într-o perspectivă aparte: nu mai vedem
zidurile masive, construite temeinic și vopsite în variate culori, mai
mult sau mai puțin reprezentative, ci o întindere de cărămiziu cu
diverse nuanțe, până spre maro închis, semn al trecerii timpului peste
acest material devenit emblematic pentru vechiul burg întemeiat de sași
în secolul al XII-lea: țigla ceramică. De sus, Sighișoara ne apare într-o perspectivă aparte: nu mai vedem
zidurile masive, construite temeinic și vopsite în variate culori, mai
mult sau mai puțin reprezentative, ci o întindere de cărămiziu cu
diverse nuanțe, până spre maro închis, semn al trecerii timpului peste
acest material devenit emblematic pentru vechiul burg întemeiat de sași
în secolul al XII-lea: țigla ceramică.

De sus, Sighișoara ne apare într-o perspectivă aparte: nu mai vedem zidurile masive, construite temeinic și vopsite în variate culori, mai mult sau mai puțin reprezentative, ci o întindere de cărămiziu cu diverse nuanțe, până spre maro închis, semn al trecerii timpului peste acest material devenit emblematic pentru vechiul burg întemeiat de sași în secolul al XII-lea: țigla ceramică.

De sute de ani, sighișorenii își acoperă casele cu țiglă, în general modelul tipic german Biberschwanz (în traducere ”coadă de castor”). Primele case erau cu siguranță acoperite cu șindrilă de lemn sau paie, mai rar cu ardezie, așa cum se proceda în zorii Evului Mediu, dar în timp sașii au învățat să ardă argila din dealurile apropiate și au dezvoltat o tradiție care încă se păstrează. Cărămidăriile și țiglăriile erau frecvent întâlnite în orașele din Transilvania, căci datorită lor arată așa cum le vedem azi: trainice, poate un pic austere uneori din cauza nevoii de a se fortifica permanent cu noi și noi ziduri de apărare, dar cu acest cărămiziu viu al acoperișurilor, reînnoit periodic cu ajutorul țiglelor înlocuite. Acoperișurile vechilor clădiri, în afara celor renovate complet, au devenit astfel adevărate mozaicuri, cu fermecătoare modele aleatorii, mărturii ale unor povești uitate care însemnau viața de zi cu zi a harnicilor sighișoreni. Pe acoperișul Bisericii Mănăstirii Dominicane, construită într-o primă formă încă din anul 1298 și înconjurată ulterior de construcțiile mănăstirii (demolate în secolul al XIX-lea pentru a face loc palatului administrativ, dat fiind și faptul că locuitorii au devenit protestanți) se văd intervențiile făcute în timp: diferite nuanțe, patine, poate și dimensiuni ușor diferite, care însă nu se observă datorită priceperii meseriașilor. Mușchiul și lichenii contribuie din plin la acest spectacol cromatic, mai ales pe zonele nordice ale clădirilor.

Țigla acoperă nu dar casele, ci și muchiile superioare ale zidurilor, arcadele, foișoarele, orice poate fi stricat de ploaie, ninsoare, frig sau soare. Era parcă principala preocupare a localnicilor, încercarea de a-și proteja ceea ce au construit, istoria lor. Este unul dintre secretele faptului că azi putem încă vedea case construite cu secole în urmă, când sașii s-au decis să rămână acolo, contra tuturor pericolelor: invazii ale turcilor și tătarilor, o administrație mai mult sau mai puțin prietenoasă, răscoale și revoluții ale etniilor alături de care au ales să trăiască.
Spre deosebire de celelalte clădiri care au acoperișuri cu o formă simplă, Turnul cu Ceas, probabil cea mai cunoscută construcție din Sighișoara medievală (numit și ”Turnul Porții” sau ”Turnul Sfatului”), se remarcă și se identifică prin intermediul acoperișului cu o arhitectură absolut specială, care se ridică până la o înălțime de 64 de metri. Turnul în sine, de formă paralelipipedică, singurul rămas dintre cele 14 ale cetății inițiale (cele 9 rămase sunt de dată mai recentă), a fost construit în secolul al XIV-lea pentru apărarea intrării principale, pe 5 niveluri, dintre care primul a servit drept sală de întâlniri a consiliului orășenesc. Forma actuală a acoperișului, asemănătoare cu a Catedralei Sfântul Vitus din Praga, datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, când acesta a fost reproiectat după moda barocă a acelor vremuri. Șarpanta pornește de deasupra unui balcon și capătă o formă piramidală, terminându-se într-o succesiune de foișoare și cupole, așa cum mai putem vedea de pildă și la Castelul Peleș din Sinaia. Tot în secolul al XVII-lea a fost instalat aici orologiul (mecanismul original a fost înlocuit în 1906, cu unul realizat în Elveția), având statui din lemn de tei care reprezintă zeii păgâni corespunzători zilelor săptămânii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn și Soarele. Se știe că în secolul al XIX-lea învelitoarea a fost refăcută din țiglă ceramică glazurată, de proveniență austriacă, ce compunea din piesele diferit colorate o serie de modele geometrice, modalitate frecvent întâlnită de a înfrumuseța acoperișurile în spațiul fostului Imperiu Habsburgic. Pentru a nu se pierde farmecul acestui important element de arhitectură, dar și în conformitate cu cerințele impuse unui monument istoric, renovarea s-a făcut cu piese similare, realizate de Siceram, cunoscut producător de țiglă din Sighișoara. S-a optat pentru această soluție în spiritul păstrării tradiției locale, dar și datorită calității oferite, luându-se în calcul mai multe variante, inclusiv fabricate în Occident. Date fiind condițiile climatice, este nevoie de produse care să nu permită apariția microfisurilor, ceea ce le-ar afecta comportamentul la ciclurile îngheț-dezgheț, micșorându-le durata de viață. De renovarea acoperișului a beneficiat și Biserica din Deal, cel mai valoros monument architectonic al Cetății Sighișoara (construită între 1345 și 1525), lucrare finalizată în 1999 cu țiglă realizată manual de același producător. Învelitoarea avea la acel moment șapte tipuri de țiglă, provenită de la înlocuirile anterioare, iar pentru ultima renovare a fost ales ca model cel mai vechi tip. Același tip de țiglă a fost folosit și pentru refacerea acoperișului Turnului Fierarilor, datând din secolul al XVII-lea, construcție cu rol de apărare, ulterior depozit și remiză de pompieri.

În ciuda a ceea ce simțim azi, sau ni se spune că ar trebui să simțim, legat de faptul că Sighișoara este unul dintre puținele orașe medievale încă locuite, trebuie să înțelegem că aceste construcții erau de fapt tot ceea ce în acele vremuri se putea face mai modern și mai avansat tehnologic. Arderea țiglei, prelucrarea lemnului, unele lucrări de fierărie sau tinichigerie (cositorarii aveau chiar un turn al lor) – toate acestea însemnau, alături de alte meserii, viața economică a urbei și succesul de care s-a bucurat în epocă. Existau 19 bresle, primele apărând încă din 1376, când au căpătat statute și legi, care de fapt erau mult mai vechi, tradiționale. Marfa proastă cu care veneau negustorii necinstiți era confiscată, numărul ucenicilor era stabilit clar, iar materia primă se procura numai în urma unor consultări îndelungi. Meșteșugarii și negustorii reprezentau de fapt sfatul cetății, având aproape același statut cu marii feudali, pe care îi întreceau uneori în bogăție…