Acoperișul potrivit unui monument de excepție – CASTELUL din CAREI

Nord-vestul Transilvaniei are un obiectiv turistic rar, cu care se poate mândri: Castelul Károlyi din Carei, numit uneori „Peleșul Transilvaniei”. Este nu doar o bijuterie arhitecturală, ci și un vestigiu al istoriei acestei zone a României, o istorie zbuciumată – uneori glorioasă, alteori tragică. Distrus și refăcut în câteva rânduri de-a lungul secolelor, acest edificiu avea nevoie în anii 2000 de o reabilitare riguroasă, care să îi redea frumusețea de altădată, iar aceasta s-a întâmplat prin accesarea unor fonduri europene în perioada 2007 – 2013 (lucrările s-au desfășurat efectiv în anii 2009 – 2011).  Clădirea se afla într-un stadiu nu prea fericit, prin urmare au fost necesare lucrări de consolidare, refacerea instalațiilor, numeroase operațiuni de restaurare, conform cu aspectul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și cu uzanțele tradiționale în materie de construcții. Unul dintre aspectele importante a fost realizarea unui acoperiș de calitate, care să respecte exigențele impuse la restaurarea unui monument istoric, iar pentru aceasta a fost aleasă o învelitoare ceramică produsă de Creaton.

La început, cetate medievală

Edificiul exercită un real magnetism pentru turiștii de orice naționalitate, dat fiind aspectul eclectic, de
inspirație istoristă, care ne trimite cu gândul la un castel medieval, din perioada cavalerilor cruciați – ne referin la turnurile zvelte, cu acoperișuri ascuțite sau cu creneluri, șanțurile de apărare dimprejur, heraldica familiei,
cu vulturul sub o coroană înnobilată cu perle. O semnificație aparte îl are pentru maghiarii de pe ambele părți ale graniței, dată fiind importanța familiei Károlyi pentru această zonă a Europei Centrale. Unii istorici susțin
că însuși numele municipiului (Carei – varianta românească și Nagykároly – cea ungurească)
derivă de la familia nobiliară, în contradicție cu cei care spun că la origine denumirea orașului era românescul ”Carul”. Realitatea este că marea familie nobiliară Károlyi, una de baroni și conți de pe la 1609, în fond familie cu
origini sârbești, își avea sediul în zona Derekegyház – Csongrád, actualmente
în Ungaria, chiar dacă prin descendenți avea proprietăți numeroase, de la Budapesta până în Banat (de exemplu castelul de la Macea – Arad) sau Carei, cum este cazul de față.

Locul castelului în sine are o istorie veche, cu un prim edificiu fortificat datând din 1482, construit de nobilul Károlyi Láncz László, cu acordul firesc al regelui Matei Corvin. Mai târziu, date fiind incursiunile otomanilor de la sfârșitul secolului al XVI-lea, un urmaș (Károlyi Mihály) a fost nevoit să întărească locația, cu ziduri de apărare,
bastioane, șanțuri exterioare, palisade și, desigur, un pod suspendat, după uzanțele arhitecturii militare ale vremii. Având și o garnizoană importantă, fortificația din Carei a devenit unul dintre cele mai semnificative puncte
defensive ale secolului următor, în special după o reconstrucție din anii 1661-1666, respectiv 1678, când turcii au încercat un nou asediu.

Cetatea a fost asediată și de armata prin­cipelui Rákóczi Francisc al II-lea, în războiul dus de acesta împotriva habsburgilor („Războiul Curuților”, 1703-1711), dar și de habsburgi, după ce stăpânul fortificației de la Carei trecuse de partea principelui maghiar. În 1708, Rákóczi este găzduit o lună în castel, eveniment a cărui amintire a fost păstrată cu sfințenie de familie; camera în care acesta a locuit a rămas neatinsă până la începutul secolului trecut. Un eveniment poate mai important a fost însă semnarea tratatului de la Satu Mare, prin care nobilii maghiari se împăcau la 1711 cu coroana austriacă. Sándor Károlyi, unul dintre generalii răsculaților, a încheiat pacea cu habsburgii peste voința lui Rákóczi, acesta fiind nevoit să fugă imediat în Polonia… Cele mai importante negocieri s-au purtat, desigur, în castelul familiei Károlyi de la Carei. A urmat o perioadă de relativă pace între unguri și austrieci (cel puțin până la 1848), ba chiar zona Careiului a fost colo­nizată cu etnici germani, șvabi în principiu. Statuia lui Sándor poate fi văzută în apropierea castelului.

Pe una dintre laturile castelului se poate vedea o capelă mică în stil gotic, cu o istorie aparte. La începutul secolului al XVII-lea, nobilii castelului, calviniști de mai bine de un secol, au revenit la catolicism, drept pentru care au construit o capelă în incinta castelului. Aici au fost oficiate câteva căsătorii, aici a fost primit cu o slujbă Ferenc
Rákóczi al II-lea.

De la fortificație la palat

În Războiul Curuților, cetatea a suferit distrugeri și a fost refăcută, dar în continuare nu a mai avut un rol militar,
drept pentru care s-a decis demolarea zidurilor și astuparea șanțurilor – era și un semn de bună purtare față de habsburgi. În timp, însă, au început lucrările de transformare într-o clădire cu rol rezidențial, cele mai importante
după pla­nurile arhitectului Joseph Bitthauser la 1794. Pe structura parțială a vechii cetăți, după demolarea fortificațiilor și bastioanelor, s-a construit un palat rectangular, pe două niveluri, cu 20 de camere la parter (se pot observa unele tavane în boltă), 21 de camere la etaj și o capelă. S-a optat pentru stilul baroc, conform uzanțelor locului și mo­men­tului, dar acoperișul era, în mod straniu, din șindrilă. A mai fost amenajat un parc en­glezesc cu plante rare, seră și un manej, iar în partea sudică, palatul se continua cu anexe și bucătării. Manejul poate fi văzut și azi, fru­mos reabilitat. În această ambianță, puteau fi primiți fără probleme chiar membrii casei imperiale – au
fost atestate vizitele prinților Joseph de Habsburg (1797) și Rudolf de Habsburg (1884). Din perioada 1800 datează și un sistem de canalizare descoperit recent, în timpul ultimelor lucrări de restaurare.

Era o construcție din cărămidă, care acumula apele unor pârâuri și o distribuia de la castel către întregul oraș; e
posibil să fi avut anterior și rol militar defensiv, conform unor legende locale care vorbesc despre „Pivniţa lui Rakoczi“. Clădirea era pe cale de a fi pierdută în urma cutremurului din 1834, care a avut repercusiuni grave, dar a
fost refăcută – după mai bine de jumătate de secol, ce-i drept. Un alt detaliu interesant este faptul că, deși nu mai avea un aspect defensiv, reședința nobiliară dispunea permanent de o gar­ni­zoană formată din circa 100 de
soldați, călăreți sau pedestrași, majoritatea români – probabil singura etnie care nu putea fi sus­pectată atunci de simpatii pentru vreuna dintre tabere (pro sau contra Habsburgilor).

Totuși, cu timpul, proprietarii au simțit că vor să trăiască altfel și să se raporteze diferit la istoria locului, a
familiei. Forma de azi a castelului este cea pe care i-a dat-o arhitectul de origine germană Meinig Artúr, între 1894 și 1896, la solicitarea lui István Károlyi. Deși structura palatului baroc s-a păstrat, inter­vențiile au fost
radicale: adăugarea unui nou etaj, turnuri și o abordare în stil eclectic, preponderent neogotic și cu unele elemente care ne trimit cu gândul la Secession, stil aflat atunci la primele lui încercări. Foarte im­pre­sionantă
este sala de primire, în formă de atrium, care poate fi admirată și azi, renovată desigur. Inițial aceasta era de fapt curtea interioară a edificiului, unde pe vremuri se putea întoarce o trăsură cu patru cai. În reconstrucția de
la sfârșitul secolului al XIX-lea, curtea interioară a fost acoperită total, folosindu-se o structură de lemn, cu grinzi masive, decorate spre interior în stil un­guresc, cu flori și alte ornamente pictate. Coloanele paralelipipedice,
scările de mar­mură și ba­lus­tradele de lemn sculptat, ceramica rafinată a pardoselii și șemineele uriașe formează un spațiu cu adevărat monumental, care te introduce în atmosfera acelor vremuri, re­creată azi în sălile mu­zeului.

La parter mai erau amplasate sala de mese, capela familiei, camerele servitorilor și spațiile de depozitare, iar la etajul 1 locuiau membrii familiei Károlyi, având și multe camere pentru oaspeți. Renovarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost realizată cu meșteri locali, care au avut capacitatea la momentul respectiv de a furniza tâmplăria,
balustrada scării in­terioare și decorațiunile din fier forjat.

Noua destinație era integral de reșe­dință pentru familia nobiliară, cu sufragerii și bucătărie la parter, respectiv
camere de locuit la etaje. Parcul a fost întreținut și îmbunătățit în timp, astfel încât la sfârșitul secolului trecut era declarat parc dendrologic, cu peste 200 de specii de arbori și un platan de 200 de ani (205 cm diametru).
După moartea lui István Károlyi în 1907, familia nu a mai locuit acolo, iar la 1918, în contextul războiului, multe lucruri s-au pierdut sau au fost luate chiar de membrii familiei, retrași în Ungaria. În pe­rioa­da interbelică, aici
au funcționat (si­multan!) un sanatoriu și un cazinou, iar în timpul celui de Al doilea Răzbi Mondial, o școală militară maghiară și apoi un spital militar. În timpul comunismului, edificiul a fost alocat unor instituții de interes
public (muzeu, casă de cultură, bibliotecă oră­șenească), dar modul în care a
fost întreținut și renovat a lăsat de dorit. În ultimii ani ai secolului trecut
nu mai arăta deloc ca un monument de arhitectură, cu pereții scorojiți și
acoperișul peticit, iar o învelitoare montată ulterior a fost evaluată ca
neperformantă.

Renovare din temelii

Ultima renovare din anii 2009 – 2011 i-a adus castelului o prospețime și un aspect care respectă trecutul, încercând să-i dea în același timp avantajele utilităților moderne: o refacere a instalațiilor, climatizării, anumitor finisaje – caz similar cu renovarea castelului Andrássy din Tiszadob (Ungaria), o altă operă a arhi­tec­tului
Meinig Artúr. În cadrul proiectului Circuitul Târgurilor Medievale din Tran­silvania
de Nord, au fost finanțate cu circa 5 milioane de euro atât renovarea obiectivului din Carei, cât și refacerea cetății Károlyi din Ardud (aceasta din urmă aflată într-un stadiu mult mai avansat de degra­dare). La Carei, unde
timpul a fost mai puțin sever cu zidurile, au fost necesare totuși lucrări ample: s-a intervenit pentru con­so­lidarea structurii de rezistență, pentru re­­ducerea umidității din zidărie și salu­bri­zarea subsolurilor, refacerea tencuielilor,
insta­lațiilor, restaurarea ele­men­telor deco­ra­tive și, nu în ultimul rând, rea­­bilitarea aco­perișului.

Lucrările au avut în vedere faptul că aici sunt prevăzute acum spații cu destinații diferite, de la sală de spectacole,
birouri, de­pozite, grupuri sanitare, muzeu, apar­ta­mente, respectiv o expoziție având ca subiect istoria familiei Karolyi, până la zone de alimentație publică, pentru evenimentele or­ga­nizate aici.

Muzeul amenajat la etajul 1 a încercat să redea, cu ajutorul reconstituirilor de inte­rioare istorice, în zece săli,
atmosfera unei reședințe aristocratice de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Parcurgând aceste încăperi, intri parcă în intimitatea unei familii nobiliare maghiare din epoca de glorie a Imperiului Austro-Ungar: aici poți vedea nu doar mobilier (baroc, Biedermeier, neo­renas­cen­tist) sau decorațiuni interioare, ci și obiecte de uz curent – inclusiv cele din baie, sau cele destinate toaletei doamnelor. Este o ex­periență extrem de interesantă, la fiecare pas având senzația autenticității.

Acoperiș de colecție

În privința acoperișului (2.480 mp su­prafață), care era tradițional din țiglă ce­­ra­mică, a fost necesară practic înlocuirea aproa­pe com­pletă, inclusiv a șarpantei din lemn, refacerea lucarnelor, a ­jghea­bu­ri­lor și burlanelor (din
cupru și titan-zinc), mon­­­­tarea unei noi țigle cera­mice și execuția unor ferestre de man­sardă spre curtea in­te­rioară a edificiului. Nu au fost ne­­­­­gli­jate elementele de reținere a zăpezii, dată fiind panta mare a unui acoperiș de in­spirație gotică.

Lucrarea a fost realizată integral în circa șapte luni de către PRODEXIMP Satu Mare, în contextul în care zilnic s-a
aflat pe șantier o echipă de zece oameni.

Peste sala mare de primire, cu un acoperiș cu pantă redusă, a fost înlocuită hidroizolația și a fost montată o învelitoare din tablă fălțuită, cu o etanșeitate sporită și greutate redusă. Unele porțiuni de acoperiș au avut tablă de plumb, care a fost de asemenea reabilitată.

Totuși, țigla ceramică a fost cea mai folo­sită formă de învelitoare, o țiglă de tip solzi (format 18 x 38 cm), din gama Keralis de la CREATON. Este o colecție de produse ob­ținute printr-o tehnologie specială: argila de înaltă calitate, foarte pură, este măcinată la nivel de pulbere și foarte bine uscată. După o dozare exactă a umi­dității, conform rețetei de fabricație de tipul celei folosite în ceramica fină, rezultă un material deosebit. Procedeul este desăvârșit prin ardere la temperaturi de peste 1.100 °C, luând naștere un produs cu o rezistență la îngheț de peste 1.000 de cicluri (pentru comparație, pro­dusele premium se garantează la un număr de numai 150 de cicluri de îngheț/dezgheț). Suprafața angobată finală capătă un efect mat, complet omogen – în fond, întreaga țiglă este an­gobată, atât la suprafață, cât și în profunzime.

Așa cum ne-au declarat mon­ta­torii, execuția lucarnelor și ferestrelor de man­­­­­sardă placate cu tablă din cupru a
constituit una dintre cele mai dificile lucrări, prin minuțiozitate dar și din cauza perioadei ploioase în care au fost puse în operă. Se pot observa de asemenea lucrări importante de ornamentică pentru aco­periș,
indispensabile pentru păstrarea stilului.

„Pentru CREATON, participarea la    reabilitarea Castelului din Carei a fost o mare provocare,
datorită impactului socio-cultural-comercial, atât zonal, cât și general, în România. Pentru învelitoare, a fost necesară o mare atenție, dat fiind efectul vizual și valențele istorice ale proiectului. Misiunea nu a fost ușoară, însă
datorită profesionalismului cu care am fost înconjurați de către toți cei implicați în proiect – arhitect, constructor și inclusiv beneficiar – obiectivul a fost îndeplinit. Exigențele cerute de proiectele care vizează reabilitări ale monumentelor istorice, dar și de gusturile și cerințele speciale ale beneficiarilor, ne motivează, deoa rece CREATON oferă întotdeauna acoperișuri create cu artă.”

Echipa CREATON